TIC TAC

Tica tac
Trece timpul
Ţac pac
Trece viaţa
Tic tac



***



Aşteaptă durere
Amână plăcere
Dulce fiere
De neuitat
Amară miere
De căcat


***

Pe-atunci pe când
Cu gând la gând
Pe buză de mormânt
Râzând plângând tăcând
Vrand şi nevrând
Al morţii legământ
Semnând



***



Trăiască canapeaua! Am lovit-o uşor, cu drag, cu palma peste moliciunea-i îmbietoare, m-am scurs în perne şi am apăsat butonul start. Trăiască televizorul! Mlaştina lui înşelătoare e plină de sirene ştiutoare de cântece vrăjite, prin care te ademenesc spre liniştea creierului. Imagini, imagini, imagini, vorbe, frânturi de vorbe, zgomote, imagini, suspine întretăiate, iluzii fermecate. Tragedii, comedii, tragicomedii. Iată începe un film. Pare ceva mişto. De artă. Muzică gravă. Nume cunoscute, necunoscute apar şi dispar pe fundal negru. Actori, operatori, designeri, sunetişti, compozitori, editori, producători. Nu se mai termină, nu mai începe. Nu stiu nici macar cum se numeşte. Mă încarc cu răbdare. Filmele de artă necesită răbdare. Mai e puţin şi va apare numele regizorului. Regizorul apare ultimul, el e cel mai tare. Simt greutate în pleoape, dar nu voi adormi. Filmul de artă mă va ţine treaz cu siguranţă, doar sunt şi eu artist, pasionat de artă. Regizorul întârzie. Sigur e un regizor mare. Clipesc prelung a somn, dar mă forţez eroic şi scutur din cap, holbând mai tare ochii. In loc de regizor, pe fundalul negru urcă încet genericul de final: actori, operatori, tehnicieni, sunetisti, compozitori, editori, producători… Trăiască somnul!



***



Pare o zi obişnuită. mă trezesc senin, îmi trosnesc oasele, îmi fac nevoile, îmi fac cafeaua, fumez şi mă uit într-un punct. Soarele de afară nu prevesteşte nimic rău. deschid fereastra. Soarele e uluitor. Îi zambesc, sprijinindu-mă cu coatele de pervaz. Privesc în jos şi dau drumul unei flegme pentru a verifica încă odată înalţimea. Mica explozie îmi aduce aminte de nenumaratele vieţi ale coiotului din Road Runner. Privesc cerul, casele, maşinile, oamenii de pe stradă, oamenii de la alte ferestre. Din cand în cănd se aud sirenele politiei şi salvării. Cineva, undeva are probleme, dar este ceva ovişnuit. Problemele mai mult sau mai puţin grave se întamplă mereu şi de obicei sunt împarţite în aşa fel încât oamenii să aibă impresia că li se întâmplă mereu altora, iar atunci când li se întamplă lor, spun că li se întâmplă numai lor. În momentul de faţă nu am nici o problemă şi nimic nu indică vreo bănuială că aş putea avea vreo una. Aşa deci fumez liniştit, sorb din cafea şi privesc cu indiferenţă cotidianul. Este duminică. N-ar fi rău să fac o plimbare. Mă îmbrac, verific starea portofelului şi punându-mi ochelarii de soare, ies. E minunat să mă plimb aiurea pe străzi cunoscute şi necunoscute, să admir case mişto, gagici bune şi maşini frumoase. E minunat să intru într-un minimarket de cartier, să-mi cumpăr o cola, să-i zâmbesc vânzatoarei. E minunat să mă pierd în mulţime, să dispar fericit în această zi minunată, in care nimic deosebit nu mi se întamplă





***