Toamna e frumoasă. Și vara e frumoasă, chiar și iarna. De primavara nu mai zic. Toamna însă e ceva cu totul special. Ca și primavara, toamna nu e nici vară, nici iarnă. Dar spre deosebire de primavară, în care totul revine la viață, toamna totul intră în moarte. Toamna întelegi inevitabilul - iarna, sfârșitul, moartea. Cu această ocazie înțelegi frumusetea. Frumusetea pe care o pierzi, cu care ai apucat să te obișnuiești, crezând că va dura o veșnicie. Toamna te trece de la cald la frig. Te trec primii fiori reci prin sandalele verii. Apoi te udă ploi, din ce în ce mai multe și din ce în ce mai reci. Se instalează mirosul de lână, de piele tăbăcită, de fructe, de must, de tristete. Apoi sunt frunzele. Daca n-ar fi fost frunzele, toamna nici nu s-ar mai fi numit toamnă. S-ar fi numit pamparam, sau taram, sau huștiuliuc. Dar așa, din cauza frunzelor, din cauza galbenului lor solar, din cauza căderii lor line, una câte una, sortite toate cenușii sau putrefacției, din cauza lor toamna se numește toamnă. Această nostalgie simfonică, acesta decădere lina, e salvată doar de fulgii iernii. Daca n-ar fi fulgii, la sfârșitul toamnei toți oamenii s-ar sinucide, ca act obligatoriu. Căci o iarnă fara fulgi e ca o toamnă fără frunze.
