Rece noapte

Rece noapte.
Deşarte poteci
M-alungă departe, departe,
Mă-mbie cu şoapte
în noapte.
Mi-e foame
şi nu de lapte,
mi-e foame de sânge de om,
de ţipete-n noapte,
de moarte.


***


Ciripit de păsărele
Sfichiuit de rândunele
Ameţit de fluturaşi
Ţopăit de copilaşi.

Ce verdeaţă
Şi ce soare
Ce mai zi de sărbătoare
Ce mai, veselie mare.

Râde tare Nicoleta
Bate mingea Ionel
Face tumbe Marieta
Prinde gâze Ştefănel

Nicusor se dă de-a dura
Anca suflă-n păpădii
Tudorel îşi umple gura
Cu cireşe vişinii

Andrieş culege mure
Răzvănel cânta de zor
Zarvă mare în pădure
În poiana lupilor

Lupilor turbatilor
Lupilor flămânzilor
Lupilor rânjiţilor
Ce bălesc la zarva lor


***


Aspru dezastru
se abătu
nu păru
că ştie cu cine are de-a face.


***


tăietor de aripi sunt
de vise forfecător
de planuri distrugător
de speranţe violator

de trenuri pierdute susţinător
de căi nebătute sperietor
de îndoială devastator
de deznădejde incitator

de şanse ascunzător
de lacrimi hohotitor

TIC TAC

Tica tac
Trece timpul
Ţac pac
Trece viaţa
Tic tac



***



Aşteaptă durere
Amână plăcere
Dulce fiere
De neuitat
Amară miere
De căcat


***

Pe-atunci pe când
Cu gând la gând
Pe buză de mormânt
Râzând plângând tăcând
Vrand şi nevrând
Al morţii legământ
Semnând



***



Trăiască canapeaua! Am lovit-o uşor, cu drag, cu palma peste moliciunea-i îmbietoare, m-am scurs în perne şi am apăsat butonul start. Trăiască televizorul! Mlaştina lui înşelătoare e plină de sirene ştiutoare de cântece vrăjite, prin care te ademenesc spre liniştea creierului. Imagini, imagini, imagini, vorbe, frânturi de vorbe, zgomote, imagini, suspine întretăiate, iluzii fermecate. Tragedii, comedii, tragicomedii. Iată începe un film. Pare ceva mişto. De artă. Muzică gravă. Nume cunoscute, necunoscute apar şi dispar pe fundal negru. Actori, operatori, designeri, sunetişti, compozitori, editori, producători. Nu se mai termină, nu mai începe. Nu stiu nici macar cum se numeşte. Mă încarc cu răbdare. Filmele de artă necesită răbdare. Mai e puţin şi va apare numele regizorului. Regizorul apare ultimul, el e cel mai tare. Simt greutate în pleoape, dar nu voi adormi. Filmul de artă mă va ţine treaz cu siguranţă, doar sunt şi eu artist, pasionat de artă. Regizorul întârzie. Sigur e un regizor mare. Clipesc prelung a somn, dar mă forţez eroic şi scutur din cap, holbând mai tare ochii. In loc de regizor, pe fundalul negru urcă încet genericul de final: actori, operatori, tehnicieni, sunetisti, compozitori, editori, producători… Trăiască somnul!



***



Pare o zi obişnuită. mă trezesc senin, îmi trosnesc oasele, îmi fac nevoile, îmi fac cafeaua, fumez şi mă uit într-un punct. Soarele de afară nu prevesteşte nimic rău. deschid fereastra. Soarele e uluitor. Îi zambesc, sprijinindu-mă cu coatele de pervaz. Privesc în jos şi dau drumul unei flegme pentru a verifica încă odată înalţimea. Mica explozie îmi aduce aminte de nenumaratele vieţi ale coiotului din Road Runner. Privesc cerul, casele, maşinile, oamenii de pe stradă, oamenii de la alte ferestre. Din cand în cănd se aud sirenele politiei şi salvării. Cineva, undeva are probleme, dar este ceva ovişnuit. Problemele mai mult sau mai puţin grave se întamplă mereu şi de obicei sunt împarţite în aşa fel încât oamenii să aibă impresia că li se întâmplă mereu altora, iar atunci când li se întamplă lor, spun că li se întâmplă numai lor. În momentul de faţă nu am nici o problemă şi nimic nu indică vreo bănuială că aş putea avea vreo una. Aşa deci fumez liniştit, sorb din cafea şi privesc cu indiferenţă cotidianul. Este duminică. N-ar fi rău să fac o plimbare. Mă îmbrac, verific starea portofelului şi punându-mi ochelarii de soare, ies. E minunat să mă plimb aiurea pe străzi cunoscute şi necunoscute, să admir case mişto, gagici bune şi maşini frumoase. E minunat să intru într-un minimarket de cartier, să-mi cumpăr o cola, să-i zâmbesc vânzatoarei. E minunat să mă pierd în mulţime, să dispar fericit în această zi minunată, in care nimic deosebit nu mi se întamplă





***

ALEI!

Alei! întortocheate căi se scurg pe sub copite.

Nefericite văi nu ne asteaptă fericite

Finite zări ne spulberă prin site

Iluziile noastre mereu neimplinite

Smintite nepăsări ne-mping fără cuvinte

În hăuri cu ecouri vagi, nedesluşite

Mai e ceva de spus

În roşul de apus?

Mai e de plâns

Pe cei ce nu-s?

Mai e de râs

Cu buza-n sus?

Mai e de tumbe

Şi flic-flacuri oare?

Nu!

Ce-i dus e dus.

Suprimă cu forţa sublima depresia ce mă excită

Afână cu sapa păgână mormântul cometei ce ma irită

Alină cu gheara de lână tragicomedia ce mi-e sortită

Amână capela boltită

Sfărâmă dorinţa şoptită

Fă-mi pieptul de dor să sughită

Reumple-mi cupa golită

Dezminte cuminte blestem de oţel

Aminte să ţinte în unicul fel

Apel la depinde cuprinde de zel

Revinde murinde de frică de Cel

Surprinde cuvinte cu lupi de măcel

Defel nu mă minte în blana de miel

De când?

De atunci.

De unde?

De-acolo.

Până când?

Până atunci.

Până unde?

Până hăt.

De ce?

De ce?

De fiecare dată când,

Mă uit şi râd,

Hlizit deplâng

A stării fapte

În şoapte resemnate de mormânt.

Deplin zăcând,

Snopind în gând,

Şoptind zbierând

Lupesc cătând.

Nicicând! Nicicând!

Destinul însa poartă

Hilar veşmânt.

Stupid curând

Şi preacurând

Depind prea tare de cuprind,

De hohotul în hău de noapte.

Prelung zbierand la duse-s toate

Colind de nu ştiu şi de poate.

Sărate-s toate,

Plate-s toate.

Mă clatin.

Scuip.

Mă clatin.

Hai nu mă nebuni

Nu fi naiv

Nu te prosti

Nu-mi zi

Şi nu sări

Şi fii mă serios

Nu fi nebun

Nu fi căpos

Hai nu mă nebuni

Dar nu pleca

Mai stai

Nu te grăbi

Nu-ţi fie frică

De ce-o fi o fi

Nu mai fugi

Nu mai minţi

Nu te pripi

Mai stai

Nu fi

Blia, mai în scurt pizdéţ,

Fsemu kanéţ.

Blia, náhui nu ti jioşi.

Blia, vrei nu vrei.

Blia, hui zabéi.

Blia cum n-ai da

Cum n-ai intoarşi-o,

Tot ţ-o iei.

Duti ăi deaişi.

Nu mai futi capu.

Nu pizdi

Şî nu purşî.

C-a sî dai di dracu.

Eşti fericit? m-a-ntrebat.

Da. am raspuns,

Cât timp nu sunt nefericit,

Mă simt fericit.

Simplu şi frumos

Ca din cur scos

Altcândva

Altundeva

Altă dată

Altceva

De-acuma poţi

De-acuma hai

De-acum ascultă

Ce mai stai

Din ce în ce

Şi tot mai mult

Ascultă zarea de tumult

Asmute-ţi câinii de demult

Rânjeşte-ţi colţii de temut

***

Ascunde secunde

Surprinde mărunte

Sleite de crude

Abunde de ploi

***

De când sunt duse oare toate?

De când sunt sterpe a lor şoapte?

A lor privire s-a uitat de când?

De când se va lăsa iar noapte?

Şi soarele va răsări de când?

A lunii spate-l vom vedea de când?

De când aproape vom fi de pământ?

De când uita-vom iar de moarte?

La drum în noapte

Las totu-n spate

Si inima îmi face bum

Speranţe moarte

De-adio şoapte

s-au risipit în fum

La drum în stele

Sub gânduri grele

Puterii fricii mă opun

Şi toate-s iarăşi ale mele

Pe toate iar le ard îin scrum

La drum cu lună

Spre ziua bună

Ce nu prevede nimic bun

Cu-a mea nebună

Cu-a gurii spumă

Zâmbesc la drum

MAHMUR

Mahmur

mahmur din pat mă adun,

e dimineaţă, îmi spun,

dar e seară,

plouă afară,

nu-i primăvară,

crepusculară povară m-apasă

şi mă supun,

învârt rotiţa la tun,

ţinta o pun

şi spulber totul în fum.

mi-aprind o ţigară,

scot un muc dintr-o nară.

a câta oară, mă-ntreb,

la ce bun?

pătruns de răspunsuri cu plus infinit

sau minus treizecişipatru

la lună latru din zori pân' la apus

de val mă las dus

de săgeată răpus

nu-s eu

nu e nici altul

bazaltul mă-ndeamnă

fă saltul cu capul în sus

în sosul ce reflectă înaltul

Goliciune

goliciune dezlănţuită,

albastră tăciune pripită,

mâhnită deşertăciune,

în faţa ta mă descalţ.

fals închinat rugăciune.

ce minunat o să sune:

păşune arsă cu foc de bilanţ.

diamant inghiţit pe nerăsuflate,

râgâieli sublimate.

în pietate mă scarpin de lanţ.

se spune c-apune,

că răsare pe bune.

bule fragile în crepuscul de malţ.

mira-maş, sublimă minune,

du-mă departe, în zări de lacune,

spune-mi o glumă sa râdem cu zaţ.

maţ străpuns în burghiu.

al cui vreau sa fiu?

zbanghiu planez peste şanţ.

frica de moarte curaj o deleg,

lui nu ştiu mă aplec

absolut înţeleg.

virtuţii rezerv nici un şfanţ.

Căcat

dejunat ma bucur

de căcat.

miopit mă flutur

pe uscat

ce căcat să vultur

ne-ncetat

opereta suge

operat

defilat se fuge

pe căcat

muge să m-alunge

de păcat

rechinite zile

în ficat

chihlimbare bile

de lăsat

necitite file

de citat

lat şi lung îmbie

nesecat

deşirata glie

îndopat

sat de pamântie

adulat

ne-ncetat mă rece

ne-ncetat

lege de petrece

limitat

una câte zece

un căcat

Catrine Zetta Johns

murdară mi-este salopeta

s-a înfundat chiuveta cu un os

bagami-aş pula-n Catrine Zetta Johns

Albişor

albişor de norişor

dulce cantecel de dor

putrezire galopantă

defecare gâdilantă

Alin

Clopot suspin de alin

în durere cu spin

fin declin se lasă lin

între mine şi tine

el şi ea

noi şi voi

ei şi ele.

Sensibil

Sensibil la la-la-la,

La hop ş-aşa,

La flacara

Arzătoare de inimi.

Ce pula mea!

Iubesc dragostea!

Sunt îndrăgostit de iubire!

Bla bla bla!

Băgami-aş pula

În ea de simţire,

În ele de crime

Ce au ca pornire

Amorul fatal,

Sau pizdal,

Sau oral,

Sau anal,

Sau pulal,

Sau, zaibal!

Ce carnaval de căcat!

Salam stricat

Adunat cu lopata.

Vata acoperă pata.

Plata urmează după consum.

Borşul e bun.

Supa-i cam acră.

O căprioară se transformă în vacă.

Un armăsar - în măgar.

Hal de halal.
Bull shit total.

Rana

Rana nu mai are puroi.

Vin nu ţâşneşte din vrana.

Din cer nu mai ninge cu mană.

Nori grei prevestesc teribile ploi

Torenţiale, ucigătoare,

Aducătoare de veşnic noroi.

Dar pân-atunci numai mere de soi,

Numai fluturi în roi

Numai turme de oi

Numai plapume moi

Numai zile de joi
Numai noi doi

Demon

Demon cu o mie de dinţi,

Cu vorbe de-ocară ne-alinţi,

Cu tragedii ne-ameninţi

Te credem că minţi.

Minţi că drama iese din rame,

Că vena se mulează pe lame,

Că-i plin de cadavre în crame,

Că ucigaşii au mame.

Că mamele-şi urla blestemele,

Că-s făcute din lacrimi cascadele,

Că-s murdare de sânge cuvintele.

Minte-ne, demone! minte-ne!

Hai, minte-ne, încă odată.

Că pentru gura-nsetată

Ai doar fântâni cu apă sărată.

Minte-ne că nu minţi niciodată

Minte-ne, că ai faţa mascată,

Că spânzuratoarea-i montată,

Corbii că zboară în roată,

Că Timpul e Niciodată.

Succes

Succes şi numai bine

Şi doar zile senine

Şi numai cupe pline

Cu vinuri de-alea-fine

Şi pâine bine coaptă

Şi munţi de ciocolată

Şi-onoare fără pată

Şi lacrimi niciodată

Şi doar copii cuminţi

Şi doar bogaţi părinţi

Şi fără carii dinţi
Şi numai limpezi minţi

Trist

Poezia nu poate fi decât tristă

Plângi în batistă

Smiorcăi din nas

Iubirea nu mai există

Amarnic impas

Faci un popas pe frunzele toamnei

Ti-e dor de fustele mamei

Auzi scrâşnitul coloanei

Te culci pe sânii sopranei

Setei de viaţă-i spui pas

Tras la faţă ţi-e chipul

Frate-ţi este nimicul

Gol vine plicul

Sumbru e clipul

Codrul speranţei e ras

Viermele gras te pândeşte

Lumina nu te-ncălzeşte

Casa nu te opreşte

Mintea încet se goleşte

Vîntu-ti şopteşte “fă un popas”

În glas ai doar game minore

În suflet ai drame majore

Inima cântă la contrabas

Se sting pe cer aurore

Urându-ţi in cor bun rămas

CA NICIODATĂ

Scufiţa şi Lupul
Buhuhu mă sperie.
Nu!
Vă asigur,
mai mult mă sperie bah,
sau oho,
sau aha,
sau trala.
Tra-la-la,
tra-la-la.
Aşa cântă scufiţa
zburdând prin pădure,
normal,
în căutare de fragi
şi de mure,
căpşuni
şi căpşune.
Pe bune.
Nici nu bănuieşte
că lupul cu jind o pândeşte,
jinduind pânditor
sa-i înhaţe rochiţa,
mârâind să o sfâşie.
Vai ce golaşă-i fetiţa
fără rochiţă,
fără chiloţi.
Doar scufiţa atestă
cine-i domniţa.
Da, aţi ghicit,
ea e scufiţa
roşie bine-nţeles.
Cu pielea albă ca laptele
şi părul ca abanosul,
dar asta-i din altă poveste.
Fără veste
e trântita în iarbă.
Iarba e de un verde intens.
Un vers măiestros ar fi bun
Să descrie
ce bine-i pune-n valoare
albeaţa amestecată cu roz
iarba de-un verde intens.
Dar astea-s cuvinte meşteşugite
şi alta-i intenţia mea
decât cea de-a descrie prostii colorate.
Frate,
eu îţi spun adevărul.
Părul şi-acum se zburleşte la gândul
că mai ţine pământul
asemenea fapte lupeşti.
Fără milă batjocori
biata copilă.
O supuse la lucruri
ce nu pot fi scrise,
doar dacă anume-amănute
vor fi omise,
căci prea dure fiind,
ar da sigur de bănuit,
ori că scriitorul e prost,
ori îi place să scrie lucruri fără de rost,
precum cele desrise mai sus.
Dar altele nu-s.
Deci stai şi citeşte
şi-abia după aia crâcneşte.
Scrâşneşte din dinţi fiara fără de milă,
în timp ce-i îndeasa scufiţei în gură
ceva ce mi-e silă să scriu,
dar odată ce am pornit pe ăst drum,
am să vă spun.
E vorba de pulă,
stimaţi cititori.
În jur numai flori
şi raze de soare
în care apar şi dispar
veveriţe,
fluturi,
albine
şi alte jivine.
Ele nu bagă de seamă
că în poiană se derulează o dramă.
Mamă, mamă!
Acum i-o scoate din gât.
Dâre lungi de salivă
se-ntind pân’la pământ.
Cu ochii beliţi îl priveşte,
abia mai respiră,
dar el o pofteşte
s-o mai inghită o dată.
Biata fată.
Sau mărog,
biata fetiţă,
scufiţă până acum două ceasuri nevinovată,
acum o înghite pe toată.
Suspină şi molfăie
şi se îneacă,
iar lupul o trage de păr
şi-i spune răstit
că pare să-i placă.
Ea tace şi-nghite,
ea nu dezminte,
căci gura e plină,
dar nu de cuvinte.
Un jet o loveşte în gât,
i se scurge în vintre
şi simte scufiţa atunci
cum pula încet se înmoaie.
O scoate din gură şi trece la coaie,
le linge de jeg,
dă şi-o limbă în rect,
după care se prăbuşeşte în iarbă.
Sperma albă se prelinge încet pe obraz.
Lupul dispare hoţeste printre tufişuri.
Se lasă seara.
Veveriţele fug în hăţişuri.
Scufiţa-şi revine încet,
se ridică,
se-nbracă
şi pleacă acasă,
aruncand în iarbă scufiţa,
care acum e lipsită de rost.
Acum este mare
şi ce-a fost a fost.

Catrinel şi Lucifer
Domneste liniştea peste câmpii.
Copii zurlii se-ndreaptă către casă de la joacă.
Pe toloacă a mai rămas doar unul
mic şi blond,
simpatic băieţel.
Cu ochi albaştri pare-se,
sau verzi,
oricum simpatic foc.
Are noroc că nimeni nu-l observă c-a rămas,
căci planuri mari urzeşte pentru noapte,
poate doar greieri vor fi martori
la grozăvia ce o are-n cap.
De fapt,
mai bine-ar fi să spun despre ce-i vorba:
Băiatul se numeşte Catrinel
şi cât îl vezi de mititel
e curios al dracu’,
mama lui de băieţel.
O noapte-ntreagă vrea să stea de pândă la răscruce
să-l vadă pe diavol.
Da, pe nimeni altul,
căci povestitu-i-sa că la miezul nopţii,
atunci când e pericol mare să te fure hoţii,
la cea răscruce despre care v-am vorbit mai sus
apare din neant chiar el,
a cărui nume nu se cere spus.
Deci, tremurând ca vai de el
se tupileaza Catrinel
spre locul blestemat
şi se ascunde bine dup-o tufă.
Rasuflă greu şi-apoi se pune pe-asteptat
să vină acel spirit necurat.
Dar timpul trece greu ca dracu’.
Săracul băieţel aşteaptă cât aşteaptă
şi aţipeşte-ntr-un final.
Şi iată,
vine ora doişpe fix.
Taraaaaam!
M-apucă frica numai când mă uit
la cele ce am scris până acum,
dar cele ce urmează
sunt mult mai groaznice,
vă spun.
Dacă aveţi inima slabă,
sau ficatul lipsă,
mai bine nu citiţi.
Iar dacă vreţi s-aflaţi ce s-a-ntâmplat
cu Catrinel - viteaz băiat,
ţineţi-vă de scaun.
Cum dormea el liniştit,
apare un pitic ca din pământ
şi-i trage-un ghiont.
- Trezirea, Catrinele,
a venit momentul
să vezi ce mult de tot tânjeai să vezi.
Îmbracă-te,
să mergem.
- Sunt îmbracat deja,
şopteşte Catrinel.
-Bine,
spune liliputul,
de ce dar ţi se vede puţa?
Prostuţ băiat.
Se-acoperă în grabă speriat,
dar vede că nimic nu vede
afară de un sliţ prea bine încheiat.
- Hai c-am glumit,
hlizeşte printre dinţi piticul,
să mergem, n-avem timp de risipit.
Şi o porniră împreună spre răscruce.
Iar când ajung în centru
se pomenesc aflaţi
într-un palat luxos ca de poveste,
cu scări pompoase şi statui măreţe,
ce mai,
ditamai palatul.
-Aici stă dracul?
Întreabă Catrinel.
-Da,
satana,
fiara,
Lucifer.
Aşa preferă el să i se spună,
ai grijă,
Catrinele.
Şi astea fiind zise, dispare-n fum piticul,
iar bravul băietel o ia în jos pe scări
ca să-l înfrunte
pe nimeni altul decât Lucifer.
Porţi mari de fier i se deschid lui Catrinel în faţă
şi-l lasă să pătrundă-n beznă
călăuzit de-o torţă
ce pluteşte dusă de o mână nevazută.
E frig,
sau tremură de frică.
Ar fi mai bine poate
s-o strige pe mămica,
dar nu,
rezistă Catrinel.
Şi iată că ajunge la un zid de piatră
şi când se-toarce,
din beznă se arată el.
-Sunt Lucifer!
Tu cine eşti, viteazule?
-Sunt miel…
Ba nu, Ninel.
Ba nu, Fănel.
Gigel.
Săndel.
-Hai spune-odată!
Urlă Lucifer.
-Ma cheamă Catrinel,
spune baiatul şi leşină.
Iar când deschide ochii
Afară este ziuă.
Soarele e sus
şi-o vacă-l linge pe obraz.
Din nas îi curge sânge,
dar Catrinel nu plânge.
Priveşte-n jur,
se scoală şi aleargă-n grabă către casă,
unde în prag îşi vede mama
ce sare să-l cuprindă.
-Unde ai fost?
Pe unde ai umblat?
Eşti rău băiat,
vai ce mai speriat!
Şi tot aăa îl ceartă şi-l mângâie,
dar băieţelul tace mâlc.
-Ce s-a-ntâmplat, băiatule,
vorbeşte!
Precum un peşte stă,
se uită Catrinel la ea
şi dă din gură doar,
dar nici o vorbă nu vorbeşte.
Rămas-a mut băiatul.
Mama plânge disperată,
în uşă tatăl se arată,
el vrea să-l ia la ceartă,
dar înţelege că n-are nici un rost.
Pe unde-a fost a fost.
Priveşte jalnic Catrinel,
ar vrea să spună el ceva,
dar nu mai are grai de fel,
aşa că tace…
Ce dramă tristă şi stupidă,
dar n-ai ce-i face,
băiatul este mut şi pace.
Deci iată ce se poate întâmpla
dacă nu-ţi vezi de treaba ta
şi dacă eşti prea curios
să-l vezi pe cel ce nu vrea să apară.
Aşa că ia aminte, tinere,
la cele de mai sus
şi nu fi curios din cale afară.

Aron

A fost odată ca niciodată,
undeva niciunde,
un om neom.
Acel domn
se chema Larion,
sau poate Aron
nu mai ţin minte exact,
de fapt
nici nu ştiu,
sincer să fiu
vă spun o minciună
scoasă din lună,
sau poate din soare,
ba nu,
mai bine din lună.
Aşadar cel domn,
să-i spunem Aron
deşi sună bine şi Larion,
dar la rimă
se potriveşte mai bine Aron.
Deci Aron,
om neom
cum v-am spus
în cele scrise mai sus,
era de departe
cel mai
şi cel mai
şi cel mai neom,
deşi era om.
Sub pom
cât era ziua de lungă stătea
şi medita
la cele lumeşti
şi la alte tot felul de lucruri deşarte.
Aşa spunea el:
că fapte măreţe s-au făcut
doar în trecut,
demult demult,
odată ca niciodată,
hai c-am făcut-o iar lată.
O fată ar fi bună
în această poveste
să-l ia pe Aron
şi să-l înveţe
că nu mai contează
nimic din trecut,
câtă vreme
ţi-e sufletul mut
chior şi surd
la şoapte de-amor.
Asta cred
că i-ar spune domniţa,
netezindu-şi rochiţa
şi privindu-l cu indiferenţă
bine mascată.
Ea este fată
Deocamdată,
căci Aron
i-a pus deja un gând rău,
sau bun
depinde cum îl priveşti.
Aşa e când în poveşti
apare fără de veste
o tânără fată.
Totul se schimbă
şi-mi vine pe limbă
o cu totul altă poveste
decât cea pe care vroiam
să v-o spun la-nceput.
Să nu ocolesc şi să zic:
Aron se gândea la futut.
La futut se gândea şi domniţa
netezindu-şi rochiţa.
Şi de-aici se întoarseră toate
cu fundul în sus.
Cred că-i mai bine
să mă fac dus,
să nu privesc înapoi
la cele ce au să urmeze
sub acel pom,
în acea zi de vară,
când Aron
s-a îndrăgostit prima oară.

Ideala

O chema Ideala.
Nu bea,
nu fuma,
nu înjura niciodată.
Fată de fată,
super dotată,
când se arată,
toţi bărbaţii
cu gura căscată
rămân.
Plămânul de aer e plin,
inima plină
de dragoste-
ideală pacoste.
La la la!
La la la!
Cânta Ideala.
Sala aplauda.
Coroniţa de aur
o-ncununa
panglica
o-ntitula
Miss Univers.
Bravo! Bis!
Lumea striga.
Ideala zâmbea
cu zâmbet
de zână
marină,
felină,
cadână.
Ia-o-n mână,
la ureche cineva îmi şopteşte,
nu pupi aşa fată cât vei trăi
şi chiar dacă pupi,
vei înebuni.
Nu rânji.
Te fereşte mai bine,
de perfecţiuni premiate,
precum cea de pe scenă.
E unsă cu cremă
de floare de număuita.
Aaah!
Ideala!
Îmi şterg zăbala,
înghit în sec
şi suspin.
Mă alin cu gândul
că, sunt oricum norocos
să o văd doar.
Ea n-are habar.
Ea zâmbeşte.
Pe toţi îi pofteşte
s-o violeze brutal
din priviri.
Plouă potenţial
cu martiri
de care nu-i pasă.
E atât de frumoasă…
Foarte,
foarte
Frumoasă…
Mii de şoapte
îi gâdilă fina ureche:
eşti fără pereche,
eşti ideală.
Pe cale orală
nu se poate reda,
demonstra
cât eşti de perfectă.
Erectă lumea ramâne
în urma ta.
Mânca-ţi-aş pizda
scuipa-te-aş în ochi
să nu te deochi,
că măiastră mai eşti.
Să trăieşti.
Să nu-mbătrâneşti.
O floare moartă
mai bine să fii,
decât una uscată.
Să fii venerătă.
Nevinovată fecioară să fii.
Curvă destrăbălată să fii.
Fii şi fiice pe lume s-aduci
doar din sămânţă de zei
semizei,
sau de zmei.
Eu, sau alţii ca mine
nu suntem vrednici de tine.
Nu suntem zei,
semizei,
nici măcar zmei.
Derbedei mai degrabă,
labagii cu mintea bolnavă
de imaginea ta
mergand,
fugind,
stând,
dormind,
cântând,
bând,
mâncând,
râgâind,
pârţâind,
vomitând,
râzând,
plângând,
vorbind,
tăcând,
strigând,
sugând,
orgasmând,
fecundând,
născând,
iubind,
urând,
înşelâmd,
jelind,
dispreţuind,
degustând
portocala,
spunând
ala-bala.
Ideala!
Ideala!
Ideala!

Violeta

Dimineaţă de vară, la ţară.
Violeta sare sprinţară din pat.
Bunicii deja au plecat
la arat,
la semănat,
la prăşit,
la cules.
O muncă din alea de care
Violeta-i scutită,
pe motiv că-i prea mică,
că-i prea frumuşică,
şi-ar fi păcat să trudească
o asemenea floare de fată.
Violeta nu plângea niciodată,
nu râdea niciodată.
Zâmbea doar cu graţie
şi uneori era tristă.
Avea treişpe ani ne-mpliniţi.
N-avea părinţi.
Aceştia pierise-ră-ntr-o-prejurare ciudată, când era mică.
De atunci stătea la bunici.
Bunicii o adorau,
o răsfăţau,
o alintau.
Copiii în schimb o zădărau,
o urau,
sau mărog,
n-aveau o părere prea bună.
Se juca mereu singură,
n-avea prieteni.
În fine,
cum deja-m menţionat,
în acea dimineaţă de vară, la ţară,
Violeta sare sprinţară din pat.
Se spală pe dinţi şi pe faţă,
mănâncă un măr
şi iese din casă.
O zi frumoasă se prefigurează,
îşi spune fata în gând.
Mai rămâne doar să găsească
un joc pe măsura zilei frumoase de vară.
La ţară, ca de altfel şi la oraş,
sunt mulţi porumbei, sunt şi vrăbii
şi ciori, dar în special porumbei.
Vai de ei, sarăcuţii, dacă ar şti ce-i aşteaptă.
Violeta scoate din cămară o ladă de tablă,
o sprijină-n curte de-un băţ, de care leagă o sfoară,
presoară sub ladă porumb, apoi,
cu celălalt capăt al sforii în mână, se pune la pândă.
Blândă priveşte lada, sub care se-adună cât ai clipi
patru vrăbii şi un porumbel.
Harşti, trage iute de sfoară.
Vrăbiile zboară şi scapă,
porumbelul ia ţeapă.
Disperat se zbate sub ladă.
Violeta se-apropie-ncet, ţinând în mân-o lopată.
Îşi face vânt şi loveşte cu ea tabla lăzii.
Lada scoate un zgomot sălbatec, strident.
Şi încă o dată!
Şi încă o dată!
Şi încă o dată!
Când o ridică, porumbelul o priveşte-ameţit,
buimăcit stă, nu zboară.
Violeta-l ridica de jos, îl pupă şi-l pune în poală.
Biet borumbel, îi şopteşte, ce grăsunel eşti,
probabil mânca-şi grămezi de grăunţe,
sigur ţi-e sete,
vei bea în curând pe-ndelete.
Şi astea spunându-i, intră în beci.
Lângă cel mai mare butoi se opreşte,
dă drumul la cep.
Roşu şuvoi în pahar vinul ţâşneşte.
Bea porumbele, nu fi ruşinos,
bunicul bea din ăsta cand e bucuros,
sau când e morocănos,
sângele Domnului spune că este.
Şi pasărea bea,
pare că-i place.
După un timp, Violeta-i dă pace şi-l lasă pe jos.
Zgribulit porumbelul priveşte în jur,
face doi paşi, apoi încă unul
şi ca nebunul sare
şi vrea să zboare,
dar se loveşte de ziduri, de uşi,
de butoaie.
Violeta-l priveşte vioaie
şi râde cum n-a râs niciodată.
Pasărea cade lată pe jos,
se ridică şi iarăşi pică.
S-a ‘mbătat vasăzică…
Clătinându-se merge în cerc,
se poticneşte, icneşte
şi-apoi, exact ca un beţiv,
borăşte.
Violeta îl dojeneşte:
vai, rău porumbel,
ca un purcel te-ai îmbatat,
ruşine să-ţi fie,
meriţi din plin să fii dus la tăiat.
Şi luându-l de-o aripă, îl duce în casă,
îl pune pe masă,
scoate din sertar un cuţit
şi capul i-l taie dintr-o lovitură.
Roşu şuvoi din gât îi ţâşneşte.
E sângele Domnului,
Violeta gândeşte.
Zâmbeşte.