CONVENŢII

Complexul lui Zorro

Asumându-mi riscul de a părea superficial, aş vrea să vorbesc despre complexul lui Zorro, care atunci când semnează cu biciul pe toate suprafeţele mai mult sau mai puţin solide ale Americii Latine se simte, probabil, cu adevărat fericit pentru numele pe care îl are. Să ne imaginăm, de exemplu, că nu l-ar fi chemat Zorro, ci Apolodor sau Quentin, sau şi mai rău, Roland. în acest caz, marele erou ar fi avut nevoie de o mult mai mare măestrie în tehnica mânuirii biciului, căci litere precum A,Q, sau R, ar fi scăzut simţitor efectul plastic din cazul literei Z.

Târziu

Mai bine mai târziu decât niciodată, mai bine niciodată decât târziu, sau mai târziu decât niciodată e bine sau nu? Şi asta doar în cazul în care târziu nu este cumva mult prea târziu, ceea ce e foarte posibil. Sau poti avea nefericirea ca în loc de târziu să fie mult prea devreme şi atunci stau şi mă întreb - ce e bine? Mai târziu sau mai devreme decât niciodată? O să-mi spui că cel mai bine e să fie la fix, adică nici foarte devreme, nici foarte târziu, ci anume la fix. Dar aşa cum bine ştim nu există nimic fix în Univers. Acel fix va trebui sa aibă loc neapărat mai devreme sau mai târziu şi asta, nu uitaţi, doar în raport cu niciodată, care este similar cu nimic. Dar aici ar fi deja cazul să vorbim dacă e mai bine mai mult decât nimic, sau mai bine puţin decât nimic. Dar, cred eu, în cazul de faţă chiar nu este cazul. Şi atunci te întreb: Ce e cazul să facem? S-o facem mai târziu, pentru că e mai bine decât niciodată, sau s-o facem mai devreme, ca să nu fim puşi în situaţia de a fi prea târziu. Sau să n-o facem deloc, ca să evităm o asemenea problemă.

Limpede

Limpede ca bună ziua de duminică după masă, când sunt toţi acasă strânşi în jurul mesei pline de bucate gustoase şi sănătoase în a căror compoziţie s-au strecurat hoţeşte agenţii îmbătrânirii rapide a oamenilor şi ideilor ce-şi pierd valabilitatea de îndata ce altele noi şi proaspete îşi afişează zâmbetul plin de dispreţ pentru limitele impuse de un organism sau altul, oricare ar fi acela, căci nu contează pentru el nimic mai mult decât uciderea din faşă a tot ce e nou nouţ ca proaspăt scos din fabrică ce nu-şi bănuieşte încă falimentul, care va nenoroci sute şi mii de familii lăsate fără muncă, bani şi speranţa în ziua de mâine, care nu se ştie niciodată ce poate aduce bun sau rău în comparaţie cu ziua de ieri şi de alaltăieri, care deşi s-a aşteptat foarte mult de la ele n-a fost nimic de capul lor, fiind totuşi poate mai bune decât cele ce vor urma mult mult mai repede decât ne aşteptăm, nebănuind deocamdată nici cu praful cel mai mărunt al conştiinţei cât de bune sau rele sau pline de soare sau de ploi sau de ninsori ce-ţi amintesc de copilării demult apuse, în care credeai cu convingere în Moş Gerilă dar nu credeai în Dumnezeu şi asta te făcea să te simţi liniştit şi total lipsit de griji, aşteptând cu inima înflăcărată să se scoată din cuptor cozonacii şi să fii lăsat să-i presori cu pulbere albă de zahăr bine măcinat, din care lingeai apoi fără pic de abţinere sau păreri de rău cum c-ar fi urât şi ai fi pasibil de vreo pedeapsă, fie ea cât de nesemnificativă în comparaţie cu pedepsele pe care ar urma să le înduri după marea judecată, până la care mai e cale lungă şi lată, dar de care nu-ţi pasă atâta timp cât sania este lustruită de gerul pe care-ţi vine mereu să-l săruţi neştiind că limba ţi se va lipi şi n-o vei putea desprinde decât plină de sânge şi că această experienţă tristă te poate marca pentru toată viaţa dacă eşti dispus spre sensibilităţi obsesive ale memoriei, iar daca nu, cui ce-i pasă de fapte atât de nesemnificative, care în comparaţie cu fapte măreţe rămase în cronici din timpuri imemorabile, a caror lumină demult a apus, mâncată de timpul nemilos, în a cărui plasă cădem cu toţii, indiferent de străduinţele şi năzuinţele noastre, care pot părea în acest context total lipsite de sens.

Minciuna

Detestând minciuna vă spun că nimic nu e mai adevărat decât adevărul pur şi nedenaturat de interpretări şi comparaţii false, ce nu fac decât să scoată adevărul dat din rangul adevărurilor cu adevărat adevărate, care sunt singurele adevăruri reale ce se pot numi ca atare şi nu pot fi puse nicidecum sub semnul întrebării, căci acele adevăruri rămân adevăruri oricât ai încerca să le falsifici şi să le plachezi cu stropi minusculi de minciună, fie ea cât de nevinovată şi aparent nesemnificativă. Nesemnificativă pe dracu’, vă spun eu, cum să fie nesemnificativă când denaturează, chiar daca într-o măsură foarte mică, un adevăr ce prin absoluteţea lui nu suportă nici un fel de denaturare, mai ales dacă ea vine din partea unei nenorocite de minciunele, care are neruşinarea să se numească nesemnificativă, nedându-şi seama că anume ea este cea care contribuie cel mai mult la transformarea unui adevar pur într-o minciună neruşinată, ceea ce este un lucru total diferit faţă de un adevăr adevărat, ce nu poate fi combătut în nici un fel, chiar dacă îl ataci cu armate uriaşe de minciuni îmbrăcate pompos în zale cu aspect de adevăr, dar care nu sunt nici pe departe impenetrabile, căci oricât de adevarată ar părea minciuna, ea rămâne în ciuda tuturor străduinţelor sale tot minciună şi nu are cum să aibă pretenţia de a fi asemanată cu un adevăr total adevărat, de necombătut decât într-o ultimă instanţă, cu un argument extra adevărat, care ar putea prin forţa sa de convingere să dărâme în final acel prim adevăr, ce părea de necombătut, dar care în finalul finalurilor ar putea fi dovedit ca cea mai sfruntată minciună.

Pericolul focului

Focul se declanşă pe neaşteptate şi mistui totul cât ai clipi din ochi. Din asta putem să deducem ori că ochii clipesc extrem de încet, ori că focul era într-adevar foarte foarte rapid şi puternic. Dar dacă stăm să analizăm aşa cum trebuie cele întamplate, o să vedem că nici focul nu era chiar atât de puternic şi rapid, şi nici ochii, cât ar fi ei de leneşi, nu pot clipi chiar atât de încet, şi deci putem afirma că ori autorul celor spuse minte, ori că focul a fost într-adevăr foarte rapid şi puternic, ori că s-a întâmplat ceva ce se poate numi un caz aparte, sau un caz extrem, sau un caz ieşit din comun, sau un caz paranormal, sau că nu a fost de fapt nici un caz, şi nu a existat nici un fel de foc, nici un fel de ochi şi nici un fel de ceva, ce s-ar fi putut lăsa mistuit de foc. Şi atunci, de ce dracu’ mă mai chinui să vă explic ceva ce are atât de multe şanse să nu se fi întâmplat niciodată? Păi d-aia. Pentru că nu contează neapărat dacă cele întâmplate sunt reale, sau nu. Ceea ce contează este că până una alta noi suntem vii şi relativ sănătoşi şi ar trebui să facem tot posibilul ca focul să nu se declanşeze pe neaşteptate, perntru că ar putea într-adevar mistui totul cât ai clipi din ochi.

Rica trica brica

Iar vine dilica

Lica mititica

Zica frumuşica

Râzi tu râzi, dar râde bine, cine râde la urmă sau cine nu râde deloc, şi dintr-o dată hop şi râde şi râde şi râde, de se tăvăleşte pe jos şi se ţine de burtă şi se chirceşte, de zici că-l doare stomacul şi ai impresia că acum acum moare, dar el nu moare, el râde, dar nu aşa pur şi simplu, ha ha ha, el se cacă pe el de râs şi asta ar putea foarte uşor băga pe oricine la bănuieli, ori că e nebun, ori n-a râs o viaţă întreagă. Şi de la o concluzie ca asta îţi vine să râzi nu alta, căci ce altceva poţi face, că doar n-o să plângi în hohote văitându-te şi scuipând sânge şi borându-ţi maţele, iartă-mă, că doar n-oi fi vreun nebun şi ai şi tu un dram de umor acolo, ca să nu rămâi rece ca un neghiob cu gura stambată a dispreţ. Decât aşa, mai bine râzi, frăţioare, căci râsul e cel mai bun leac la toate belelele şi chiar dacă ţi-a căzut cerul în cap, şi-ţi vine să urli de ciudă, tu râzi, chiar dacă lumea te va considera nebun şi chiar dacă ţi se va spune că e cea mai cumplită dramă şi că râsul e o blasfemie neruşinată, tu râzi, chiar dacă după râs vine plâns. Nu contează, în loc să plângi tu să râzi cu lacrimi şi să scuipi cu hohotele tale pe toţi aceia ce-ţi induc tristeţea, ce se vrea deşteaptă şi cuvioasă.

Legătura

Legătura e simplă. Deşi pare complicat, e foarte foarte simplu. Mai simplu decât atât nu cred că se poate. Sau poate se poate, deşi eu nu prea cred. Dar ştii cum e, totul e posibil, chiar dacă pare imposibil. Şi atunci când pare complicat, este de fapt simplu. Iar atunci când pare simplu, este şi mai simplu. Totul e simplu. Ce mai tura-vura să ne complicăm atâta. E foarte foarte simplu. Chiar dacă nu înţelegi nimic, nu înseamnă că e complicat. înseamnă că te complici tu de pomană, dar de fapt este foarte foarte simplu. Simplu ca bună ziua sau ca ce mai faci? Bine, mulţumesc. Aş putea să-ţi explic asta mult mai complicat, dar n-ar avea nici un rost, atâta timp cât este atât de simplu.

Rău

Rău cu rău, dar mai rău fără rău şi mai rău cu rău, dar dacă tot e să fie rău, apoi rău să fie şi nu doar rău, ci rău rău, căci vorba aia: mai rău cu rău dar şi mai rău fără rău, de unde rezultă un singur lucru: că ce e rău e bine, deci e de rău.

Ce zici

Vezi ce zici, vezi cum zici, vezi cui zici, căci nu se ştie cine aude, cine întelege şi cine se supără, căci contează mai mult cum zici, decât ce zici şi cui zici, căci dacă cineva aude, nu înseamnă că şi înţelege şi dacă cineva înţelege, nu înseamnă că înţelege neaparat ce ai vrut tu să zici, căci de la ce ai vrut tu să zici până la ce a înţeles cel căruia i-ai zis-o, poate fi o diferenţă ca între cer şi pământ şi poţi uneori să zici ce n-ai zice, cum n-ai zice şi cui n-ai zice, că tot ai zis-o degeaba.

Hingherul a spus

Câinele este duşmanul oamenilor. Expresia “câinele este prietenul omului” se referă la cuplul singular câine-om, în care omul, neapărând drept prieten al câinelui, se subîntelege că are doar rolul de stăpân. în general, între cele două specii există o duşmanie destul de făţişă. Nu ştiu ce visează câinii, dar în visele oamenilor, se ştie, câinii simbolizează duşmanul. Deşi îi ţin pe lângă ei, oamenilor le e frică de câini, îi dispreţuiesc, îi bat cu piciorul, îi îneacă de când sunt pui, le dau mâncare puţină, îi leagă în lanţuri, le pun botniţe. Poate o să-mi spui că există foarte mulţi stăpâni care nu fac aceste lucruri îngrozitoare. Probabil, dar câţi din acei stăpâni, atât de mândri de câinii lor (de rasă pură!), nu ajung să-i umilească fără să-şi dea seama, ţinându-i în apartamente strâmte, scoţându-i afară doar o dată, sau de cel mult două ori pe zi, pentru a-şi face nevoile şi pentru a le arunca acele beţe, sau mingi stupide, de care bietele animale se bucură ca de mângaierea lui Dumnezeu. Apoi mai sunt acele comenzi, stai! culcat! n-ai voie! s.a., pe care stăpânii ţin cu orice preţ să le verifice, pentru a se asigura încă o dată că prietenul nu i-a devenit duşman. Aceşti câini sunt duşi la împerechere doar în scopuri comerciale, foarte rar sau deloc. Stăpânii creează noi rase, care mai de care mai bizare şi mai diforme. Câinilor li se taie cozile, urechile, li se fac frizuri fanteziste, hăinuţe speciale, aşa încât bietele animale ajung să arate comic, grotesc, sau de-a dreptul jalnic. Să fie acesta prietenul omului? Poate, dar chiar şi pentru un stăpân de câine ceilalţi câini sunt duşmani. Din toate timpurile oamenii au fost terorizaţi de câinii turbaţi, de câinii paznici, de câinii poliţişti. Cunoscându-le personalitatea, oamenii i-au dresat de atâtea ori special pentru a ucide. Câinii şi-au pierdut demnitatea, devenind domestici, acceptând toate umilinţele doar pentru o porţie de mâncare, pe care nu trebuie s-o vâneze şi pentru o mângaiere superficială. în prostia lor, ei dau din coadă şi se bucură de contactul cu omul chiar dacă au fost bătuţi de acesta cu un minut înainte. Dar sunt convins că în străfundul inimii lor de câine ne poartă totuşi pică, şi toate compromisurile pe care le fac, le acceptă cu speranţa că odată şi-odată vor putea să-şi înfigă colţii în carnea tremurândă de frică a unui om - duşmanul său de moarte.

Amânarea

Amână tot ce ai planificat să faci fără amânare. Căci tot ce-ai crezut că nu poate fi amânat, se poate amâna la nesfârşit, sau până la sfârşit, sau se poate să nu aibă oricum nici un rost, atâta timp cât există o mulţime de alte lucruri cu mult mai de neamânat, pe care dacă le amâni, amânate rămân.

Ceva

Ceva nou, ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaiauzit. Ceva la care toţi să rămână cu gurile căscate de uimire, de admiraţie, de invidie. Ceva care să te plaseze în sfere mult mai înalte decât cele în care eşti acum, înpotmolit ca un vierme, de atâta amar de vreme. Ceva care să-ţi dea dreptul să spui că nu e totul în zadar, că n-ai pierdut ultimul tren, că eşti ceea ce eşti şi ceea ce eşti este şi ceea ce ţi-ai dorit să fii. Ceva-ul acela trebuie să-l cauţi, să urli după el, să scormoneşti fiecare cotlon al darului primit unde acel ceva se află cu siguranţă. Ceva-ul poate fi atât de mic şi de simplu, încât ai putea să-l vezi şi să nu ştii că l-ai găsit, să-l dai la o parte, să-l arunci ca fiind neinteresant şi nefolositor. Ceva-ul, chiar aruncat, continuă să existe şi să aştepte momentul în care va fi regăsit. Ceva-ul îţi va fi credincios până la moarte, va străluci cu lumina pe care doar tu eşti în stare să o transformi în flacăra veşnică. Deci nu sta. Fă ceva.

Legătura

In prima decadă a celui de-al treilea semestru din terminalul unităţii cu numărul şapte de la începutul celui de-al cinsprezecelea departament din clasamentul celor o sută de sectoare divizate în structuri aparent identice dar care de fapt seamănă doar din cauza schemei de bază a fiecărui district care le organizează în grupuri de câte douăzeci de fracţiuni cu centrul de control variabil în dependenţă de clasamentul simbolurilor care ajuta la deosebirea lor de prima aglomerare de centrale independente care nu au nici o legătură una cu alta.