CA NICIODATĂ

Scufiţa şi Lupul
Buhuhu mă sperie.
Nu!
Vă asigur,
mai mult mă sperie bah,
sau oho,
sau aha,
sau trala.
Tra-la-la,
tra-la-la.
Aşa cântă scufiţa
zburdând prin pădure,
normal,
în căutare de fragi
şi de mure,
căpşuni
şi căpşune.
Pe bune.
Nici nu bănuieşte
că lupul cu jind o pândeşte,
jinduind pânditor
sa-i înhaţe rochiţa,
mârâind să o sfâşie.
Vai ce golaşă-i fetiţa
fără rochiţă,
fără chiloţi.
Doar scufiţa atestă
cine-i domniţa.
Da, aţi ghicit,
ea e scufiţa
roşie bine-nţeles.
Cu pielea albă ca laptele
şi părul ca abanosul,
dar asta-i din altă poveste.
Fără veste
e trântita în iarbă.
Iarba e de un verde intens.
Un vers măiestros ar fi bun
Să descrie
ce bine-i pune-n valoare
albeaţa amestecată cu roz
iarba de-un verde intens.
Dar astea-s cuvinte meşteşugite
şi alta-i intenţia mea
decât cea de-a descrie prostii colorate.
Frate,
eu îţi spun adevărul.
Părul şi-acum se zburleşte la gândul
că mai ţine pământul
asemenea fapte lupeşti.
Fără milă batjocori
biata copilă.
O supuse la lucruri
ce nu pot fi scrise,
doar dacă anume-amănute
vor fi omise,
căci prea dure fiind,
ar da sigur de bănuit,
ori că scriitorul e prost,
ori îi place să scrie lucruri fără de rost,
precum cele desrise mai sus.
Dar altele nu-s.
Deci stai şi citeşte
şi-abia după aia crâcneşte.
Scrâşneşte din dinţi fiara fără de milă,
în timp ce-i îndeasa scufiţei în gură
ceva ce mi-e silă să scriu,
dar odată ce am pornit pe ăst drum,
am să vă spun.
E vorba de pulă,
stimaţi cititori.
În jur numai flori
şi raze de soare
în care apar şi dispar
veveriţe,
fluturi,
albine
şi alte jivine.
Ele nu bagă de seamă
că în poiană se derulează o dramă.
Mamă, mamă!
Acum i-o scoate din gât.
Dâre lungi de salivă
se-ntind pân’la pământ.
Cu ochii beliţi îl priveşte,
abia mai respiră,
dar el o pofteşte
s-o mai inghită o dată.
Biata fată.
Sau mărog,
biata fetiţă,
scufiţă până acum două ceasuri nevinovată,
acum o înghite pe toată.
Suspină şi molfăie
şi se îneacă,
iar lupul o trage de păr
şi-i spune răstit
că pare să-i placă.
Ea tace şi-nghite,
ea nu dezminte,
căci gura e plină,
dar nu de cuvinte.
Un jet o loveşte în gât,
i se scurge în vintre
şi simte scufiţa atunci
cum pula încet se înmoaie.
O scoate din gură şi trece la coaie,
le linge de jeg,
dă şi-o limbă în rect,
după care se prăbuşeşte în iarbă.
Sperma albă se prelinge încet pe obraz.
Lupul dispare hoţeste printre tufişuri.
Se lasă seara.
Veveriţele fug în hăţişuri.
Scufiţa-şi revine încet,
se ridică,
se-nbracă
şi pleacă acasă,
aruncand în iarbă scufiţa,
care acum e lipsită de rost.
Acum este mare
şi ce-a fost a fost.

Catrinel şi Lucifer
Domneste liniştea peste câmpii.
Copii zurlii se-ndreaptă către casă de la joacă.
Pe toloacă a mai rămas doar unul
mic şi blond,
simpatic băieţel.
Cu ochi albaştri pare-se,
sau verzi,
oricum simpatic foc.
Are noroc că nimeni nu-l observă c-a rămas,
căci planuri mari urzeşte pentru noapte,
poate doar greieri vor fi martori
la grozăvia ce o are-n cap.
De fapt,
mai bine-ar fi să spun despre ce-i vorba:
Băiatul se numeşte Catrinel
şi cât îl vezi de mititel
e curios al dracu’,
mama lui de băieţel.
O noapte-ntreagă vrea să stea de pândă la răscruce
să-l vadă pe diavol.
Da, pe nimeni altul,
căci povestitu-i-sa că la miezul nopţii,
atunci când e pericol mare să te fure hoţii,
la cea răscruce despre care v-am vorbit mai sus
apare din neant chiar el,
a cărui nume nu se cere spus.
Deci, tremurând ca vai de el
se tupileaza Catrinel
spre locul blestemat
şi se ascunde bine dup-o tufă.
Rasuflă greu şi-apoi se pune pe-asteptat
să vină acel spirit necurat.
Dar timpul trece greu ca dracu’.
Săracul băieţel aşteaptă cât aşteaptă
şi aţipeşte-ntr-un final.
Şi iată,
vine ora doişpe fix.
Taraaaaam!
M-apucă frica numai când mă uit
la cele ce am scris până acum,
dar cele ce urmează
sunt mult mai groaznice,
vă spun.
Dacă aveţi inima slabă,
sau ficatul lipsă,
mai bine nu citiţi.
Iar dacă vreţi s-aflaţi ce s-a-ntâmplat
cu Catrinel - viteaz băiat,
ţineţi-vă de scaun.
Cum dormea el liniştit,
apare un pitic ca din pământ
şi-i trage-un ghiont.
- Trezirea, Catrinele,
a venit momentul
să vezi ce mult de tot tânjeai să vezi.
Îmbracă-te,
să mergem.
- Sunt îmbracat deja,
şopteşte Catrinel.
-Bine,
spune liliputul,
de ce dar ţi se vede puţa?
Prostuţ băiat.
Se-acoperă în grabă speriat,
dar vede că nimic nu vede
afară de un sliţ prea bine încheiat.
- Hai c-am glumit,
hlizeşte printre dinţi piticul,
să mergem, n-avem timp de risipit.
Şi o porniră împreună spre răscruce.
Iar când ajung în centru
se pomenesc aflaţi
într-un palat luxos ca de poveste,
cu scări pompoase şi statui măreţe,
ce mai,
ditamai palatul.
-Aici stă dracul?
Întreabă Catrinel.
-Da,
satana,
fiara,
Lucifer.
Aşa preferă el să i se spună,
ai grijă,
Catrinele.
Şi astea fiind zise, dispare-n fum piticul,
iar bravul băietel o ia în jos pe scări
ca să-l înfrunte
pe nimeni altul decât Lucifer.
Porţi mari de fier i se deschid lui Catrinel în faţă
şi-l lasă să pătrundă-n beznă
călăuzit de-o torţă
ce pluteşte dusă de o mână nevazută.
E frig,
sau tremură de frică.
Ar fi mai bine poate
s-o strige pe mămica,
dar nu,
rezistă Catrinel.
Şi iată că ajunge la un zid de piatră
şi când se-toarce,
din beznă se arată el.
-Sunt Lucifer!
Tu cine eşti, viteazule?
-Sunt miel…
Ba nu, Ninel.
Ba nu, Fănel.
Gigel.
Săndel.
-Hai spune-odată!
Urlă Lucifer.
-Ma cheamă Catrinel,
spune baiatul şi leşină.
Iar când deschide ochii
Afară este ziuă.
Soarele e sus
şi-o vacă-l linge pe obraz.
Din nas îi curge sânge,
dar Catrinel nu plânge.
Priveşte-n jur,
se scoală şi aleargă-n grabă către casă,
unde în prag îşi vede mama
ce sare să-l cuprindă.
-Unde ai fost?
Pe unde ai umblat?
Eşti rău băiat,
vai ce mai speriat!
Şi tot aăa îl ceartă şi-l mângâie,
dar băieţelul tace mâlc.
-Ce s-a-ntâmplat, băiatule,
vorbeşte!
Precum un peşte stă,
se uită Catrinel la ea
şi dă din gură doar,
dar nici o vorbă nu vorbeşte.
Rămas-a mut băiatul.
Mama plânge disperată,
în uşă tatăl se arată,
el vrea să-l ia la ceartă,
dar înţelege că n-are nici un rost.
Pe unde-a fost a fost.
Priveşte jalnic Catrinel,
ar vrea să spună el ceva,
dar nu mai are grai de fel,
aşa că tace…
Ce dramă tristă şi stupidă,
dar n-ai ce-i face,
băiatul este mut şi pace.
Deci iată ce se poate întâmpla
dacă nu-ţi vezi de treaba ta
şi dacă eşti prea curios
să-l vezi pe cel ce nu vrea să apară.
Aşa că ia aminte, tinere,
la cele de mai sus
şi nu fi curios din cale afară.

Aron

A fost odată ca niciodată,
undeva niciunde,
un om neom.
Acel domn
se chema Larion,
sau poate Aron
nu mai ţin minte exact,
de fapt
nici nu ştiu,
sincer să fiu
vă spun o minciună
scoasă din lună,
sau poate din soare,
ba nu,
mai bine din lună.
Aşadar cel domn,
să-i spunem Aron
deşi sună bine şi Larion,
dar la rimă
se potriveşte mai bine Aron.
Deci Aron,
om neom
cum v-am spus
în cele scrise mai sus,
era de departe
cel mai
şi cel mai
şi cel mai neom,
deşi era om.
Sub pom
cât era ziua de lungă stătea
şi medita
la cele lumeşti
şi la alte tot felul de lucruri deşarte.
Aşa spunea el:
că fapte măreţe s-au făcut
doar în trecut,
demult demult,
odată ca niciodată,
hai c-am făcut-o iar lată.
O fată ar fi bună
în această poveste
să-l ia pe Aron
şi să-l înveţe
că nu mai contează
nimic din trecut,
câtă vreme
ţi-e sufletul mut
chior şi surd
la şoapte de-amor.
Asta cred
că i-ar spune domniţa,
netezindu-şi rochiţa
şi privindu-l cu indiferenţă
bine mascată.
Ea este fată
Deocamdată,
căci Aron
i-a pus deja un gând rău,
sau bun
depinde cum îl priveşti.
Aşa e când în poveşti
apare fără de veste
o tânără fată.
Totul se schimbă
şi-mi vine pe limbă
o cu totul altă poveste
decât cea pe care vroiam
să v-o spun la-nceput.
Să nu ocolesc şi să zic:
Aron se gândea la futut.
La futut se gândea şi domniţa
netezindu-şi rochiţa.
Şi de-aici se întoarseră toate
cu fundul în sus.
Cred că-i mai bine
să mă fac dus,
să nu privesc înapoi
la cele ce au să urmeze
sub acel pom,
în acea zi de vară,
când Aron
s-a îndrăgostit prima oară.

Ideala

O chema Ideala.
Nu bea,
nu fuma,
nu înjura niciodată.
Fată de fată,
super dotată,
când se arată,
toţi bărbaţii
cu gura căscată
rămân.
Plămânul de aer e plin,
inima plină
de dragoste-
ideală pacoste.
La la la!
La la la!
Cânta Ideala.
Sala aplauda.
Coroniţa de aur
o-ncununa
panglica
o-ntitula
Miss Univers.
Bravo! Bis!
Lumea striga.
Ideala zâmbea
cu zâmbet
de zână
marină,
felină,
cadână.
Ia-o-n mână,
la ureche cineva îmi şopteşte,
nu pupi aşa fată cât vei trăi
şi chiar dacă pupi,
vei înebuni.
Nu rânji.
Te fereşte mai bine,
de perfecţiuni premiate,
precum cea de pe scenă.
E unsă cu cremă
de floare de număuita.
Aaah!
Ideala!
Îmi şterg zăbala,
înghit în sec
şi suspin.
Mă alin cu gândul
că, sunt oricum norocos
să o văd doar.
Ea n-are habar.
Ea zâmbeşte.
Pe toţi îi pofteşte
s-o violeze brutal
din priviri.
Plouă potenţial
cu martiri
de care nu-i pasă.
E atât de frumoasă…
Foarte,
foarte
Frumoasă…
Mii de şoapte
îi gâdilă fina ureche:
eşti fără pereche,
eşti ideală.
Pe cale orală
nu se poate reda,
demonstra
cât eşti de perfectă.
Erectă lumea ramâne
în urma ta.
Mânca-ţi-aş pizda
scuipa-te-aş în ochi
să nu te deochi,
că măiastră mai eşti.
Să trăieşti.
Să nu-mbătrâneşti.
O floare moartă
mai bine să fii,
decât una uscată.
Să fii venerătă.
Nevinovată fecioară să fii.
Curvă destrăbălată să fii.
Fii şi fiice pe lume s-aduci
doar din sămânţă de zei
semizei,
sau de zmei.
Eu, sau alţii ca mine
nu suntem vrednici de tine.
Nu suntem zei,
semizei,
nici măcar zmei.
Derbedei mai degrabă,
labagii cu mintea bolnavă
de imaginea ta
mergand,
fugind,
stând,
dormind,
cântând,
bând,
mâncând,
râgâind,
pârţâind,
vomitând,
râzând,
plângând,
vorbind,
tăcând,
strigând,
sugând,
orgasmând,
fecundând,
născând,
iubind,
urând,
înşelâmd,
jelind,
dispreţuind,
degustând
portocala,
spunând
ala-bala.
Ideala!
Ideala!
Ideala!

Violeta

Dimineaţă de vară, la ţară.
Violeta sare sprinţară din pat.
Bunicii deja au plecat
la arat,
la semănat,
la prăşit,
la cules.
O muncă din alea de care
Violeta-i scutită,
pe motiv că-i prea mică,
că-i prea frumuşică,
şi-ar fi păcat să trudească
o asemenea floare de fată.
Violeta nu plângea niciodată,
nu râdea niciodată.
Zâmbea doar cu graţie
şi uneori era tristă.
Avea treişpe ani ne-mpliniţi.
N-avea părinţi.
Aceştia pierise-ră-ntr-o-prejurare ciudată, când era mică.
De atunci stătea la bunici.
Bunicii o adorau,
o răsfăţau,
o alintau.
Copiii în schimb o zădărau,
o urau,
sau mărog,
n-aveau o părere prea bună.
Se juca mereu singură,
n-avea prieteni.
În fine,
cum deja-m menţionat,
în acea dimineaţă de vară, la ţară,
Violeta sare sprinţară din pat.
Se spală pe dinţi şi pe faţă,
mănâncă un măr
şi iese din casă.
O zi frumoasă se prefigurează,
îşi spune fata în gând.
Mai rămâne doar să găsească
un joc pe măsura zilei frumoase de vară.
La ţară, ca de altfel şi la oraş,
sunt mulţi porumbei, sunt şi vrăbii
şi ciori, dar în special porumbei.
Vai de ei, sarăcuţii, dacă ar şti ce-i aşteaptă.
Violeta scoate din cămară o ladă de tablă,
o sprijină-n curte de-un băţ, de care leagă o sfoară,
presoară sub ladă porumb, apoi,
cu celălalt capăt al sforii în mână, se pune la pândă.
Blândă priveşte lada, sub care se-adună cât ai clipi
patru vrăbii şi un porumbel.
Harşti, trage iute de sfoară.
Vrăbiile zboară şi scapă,
porumbelul ia ţeapă.
Disperat se zbate sub ladă.
Violeta se-apropie-ncet, ţinând în mân-o lopată.
Îşi face vânt şi loveşte cu ea tabla lăzii.
Lada scoate un zgomot sălbatec, strident.
Şi încă o dată!
Şi încă o dată!
Şi încă o dată!
Când o ridică, porumbelul o priveşte-ameţit,
buimăcit stă, nu zboară.
Violeta-l ridica de jos, îl pupă şi-l pune în poală.
Biet borumbel, îi şopteşte, ce grăsunel eşti,
probabil mânca-şi grămezi de grăunţe,
sigur ţi-e sete,
vei bea în curând pe-ndelete.
Şi astea spunându-i, intră în beci.
Lângă cel mai mare butoi se opreşte,
dă drumul la cep.
Roşu şuvoi în pahar vinul ţâşneşte.
Bea porumbele, nu fi ruşinos,
bunicul bea din ăsta cand e bucuros,
sau când e morocănos,
sângele Domnului spune că este.
Şi pasărea bea,
pare că-i place.
După un timp, Violeta-i dă pace şi-l lasă pe jos.
Zgribulit porumbelul priveşte în jur,
face doi paşi, apoi încă unul
şi ca nebunul sare
şi vrea să zboare,
dar se loveşte de ziduri, de uşi,
de butoaie.
Violeta-l priveşte vioaie
şi râde cum n-a râs niciodată.
Pasărea cade lată pe jos,
se ridică şi iarăşi pică.
S-a ‘mbătat vasăzică…
Clătinându-se merge în cerc,
se poticneşte, icneşte
şi-apoi, exact ca un beţiv,
borăşte.
Violeta îl dojeneşte:
vai, rău porumbel,
ca un purcel te-ai îmbatat,
ruşine să-ţi fie,
meriţi din plin să fii dus la tăiat.
Şi luându-l de-o aripă, îl duce în casă,
îl pune pe masă,
scoate din sertar un cuţit
şi capul i-l taie dintr-o lovitură.
Roşu şuvoi din gât îi ţâşneşte.
E sângele Domnului,
Violeta gândeşte.
Zâmbeşte.