MAREA PARADĂ

Nimic nu e bine

Nimic nu e bine. Cu această senzaţie bizară se trezi Zamfir Boc în dimineaţa zilei de 22 august a anului 20148. Se sculă de pe folidocă, îşi trase pamitila pe cortinfas şi verifică dacă solyratumul nu şi-a schimbat încă indicele refristardic. De patru sute de ani de când nu ieşise din perifaclul sectorului Xex, multe lucruri se schimbaseră, fără ca el să fie afectat în vreun fel. Zamfir îşi pastra nestingherit starea de holdikaf impidisocar, coexistând fericit alături de toifailii, fercabeţii, dopinaţii şi lorţii din perifaclu. Starea de triatitudine nu-l părăsise nici o clipă în toţi aceşti ani şi atunci când senzaţia de “nimic nu e bine” i se instaură în conştiinţă, Zamfir Boc se simţi pentru prima dată trist ca un bortisol de fositerie. Ce rost au toate aceste suife probitolare, aceste corsinalii pline de foh şi derie, dacă după patru sute de ani, în care deşi sordilma reuşise să pună stăpânire pe tok, deliomifa nu a căpătat nici una din cele şapte stări de fifi. Zamfir trase o gură zdravănă de quwafi, flegmă scârbit şi, punându-şi porfahul pe cap, părăsi perifaclul sectorului Xex în sunetele fanfarei militare solice, care îi dădea respectuosul salut de bun plecat. Adio şi n-am cuvinte, şopti nefericitul Zamfir Boc înainte ca ceaţa Saujului să-l înghită pentru totdeauna.

Marea Paradă

Sub cerul umezit de chimie coborau încet dâre transparente de gheaţă, atingând pământul cu dragoste fraternă. Stoluri de raţe domestice întoarse în sălbăticie înfulecau cu lăcomie nisipul plajelor părăsite, pe a căror întindere curcubeiele ţeseau fără încetare pânza interdicţiei generale, nelăsând taurii să-şi înfrunte toreadorii, pruncii să-şi ucidă părinţii şi gloanţele să-şi atingă ţinta. Baloţi de aburi albaştri, înfăşuraţi în sârmă ghimpată se rostogoleau în mare, declanşându-le rechinilor stări accentuate de depresie colectivă. Echipe de salvatori în costume de îngeri defilau ordonat, pregătindu-se pentru Marea Paradă.

Pizdele

Străzile încinse de arşiţa verii miros usturător a pizdă tânără, răsfăţată de parfumuri ieftine şi scumpe, de chiloţi de mătase, bumbac şi uneori doar de vântul cald, care se ştie, e mare amator. Pizdele bătrâne nu au miros şi nici măcar nu put, ele sunt depăşite şi inutile în peisajul urban, care în nemernicia lui nu recunoaşte decât pizdele tinere, care au ca supliment coapse suple şi bronzate, pântece arcuite şi tari, sâni mari şi voluptoşi, sau mici şi hipersensibili, gâturi rafinate pe care se sprijină capete cu feţe drăguţe, frumoase, tulburatoare, flancate de plete blonde, brunete, şatene, roşcate, care cad cu moliciune pe spete arcuite ce se transformă în cururi. Cururi bombate, cu buci rotunde şi apetisante, precum fructele ce se servesc la mesele Olimpului în zilele de sărbători. Buci legănate valsant de picioare suple şi lungi, cu gambele curbate de înălţimea tocurilor ce fac ţup ţup ţup pe caldarâmul încins, de răsună în tot oraşul.

Pisica neagră

Arcuindu-şi spatele amorţit de somn, pisica neagră deschise ochii mari, mijindu-i la soarele dimineţii de vară, şi începu să-şi facă pe îndelete toaleta. După ce termină, îşi mai arcui încă o dată spatele şi, adulmecând aerul, o luă din loc, ieşind din ascunzatoare. Dupa ce traversă curtea pustie, împinse cu labuţele poarta de lemn şi ieşi în stradă. Mai întoarse o dată capul şi privi tăbliţa agăţată deasupra porţii, pe care cu litere scorojite de timp erau scrise numele şi numărul străzii, Str. Florilor 49. Aşteptă câteva minute nemişcată, privind ţintă undeva, dincolo de cele lumeşti, apoi o luă din loc cu paşi mărunţi, traversând rapid strada Florilor. După ce ajunse pe partea cealaltă a străzii, intră într-un gang întunecos prin care ieşi în strada Compozitorilor, pe care o traversă în grabă. Sări un gard de piatră şi, păşind peste potecile întortocheate ale unei grădini, ajunse în strada Zimbrului. Se opri un minut şi-şi reluă drumul, traversând strada Zimbrului şi îndreptându-se spre intersecţia cu strada Pădurilor. Traversă intersecţia, evitând cu îndemânare o maşină şi curând se pomeni în strada Sidefului. O traversă şi pe aceasta şi se îndreptă spre strada Trotuşului, unde urmări un grup de copii gălăgiosi, după care traversă strada Norilor, strada Soarelui, strada Repaosului, strada Mioriţei, strada Simion Paloş, strada Codrului şi Aleea Invalizilor. Se opri nehotărâtă în ce parte s-o apuce, dupa care îşi continuă drumul traversând strada Morilor, strada Norocului, strada Dorului, strada Ion Arnăutu, strada Pavel Boştoacă, strada Vlaicu Perigonte, strada Gărgăriţelor, strada Fecioarei, strada Europei, strada Paris, Londra, New York, Roma, strada Mare, strada Mică, strada Orhei, strada Chişinău, strada Basarabia, strada Lumânării, strada Iorgu Iordan, strada Filaret, strada Maimuţelor, strada Asprimii, strada Decenţei, strada Eliberării Neamului, strada Mihai Eminescu & Veronica Micle, strada Ion Creangă, strada Puşkin, strada Pirogov, strada Dezrobirii şi, depaşind strada Arcului, pisica neagră ieşi în marele bulevard Bd. Mare. Aici se opri pentru mai mult timp să contemple şuvoiul de oameni, maşini şi tramvaie, ce scoteau toate la un loc un zgomot infernal, care semăna cu ceva ce nu-şi putea aduce aminte şi, prinzând cu exactitate galbenul semaforului, ţâsni ca un glonte, remarcând cu coada ochiului tramvaiul 13, al cărui vatman schimba macazul înjurând pe cineva invizibil. Ajunsă pe partea cealaltă, îşi continuă drumul, traversând strada Gălbenelelor, strada Dostoievski, strada Aviator Gagarin, strada Lomonosov, strada Râpelor, strada Mărginaşă şi traversând râul pe podul de lemn ieşi din oraş, îndreptându-se spre vest unde o aşteptau oraşe mari şi bogate, cu străzi ale căror nume ciudate nu le cunoştea încă, dar care o aşteptau cu siguranţă cu oamenii, maşinile, tramvaiele, autocarele, motocicletele, bicicletele lor, ce preferă cu toatele să meargă în lungul străzii, traversându-le mult prea rar pentru gusturile şi năzuinţele pisicii negre.

Duminica

Mohorata zi de luni fu urmată de friguroasa zi de marţi, iar ploioasa zi de miercuri fu premergătoarea furtunoasei zile de joi, care păru un fleac în comparaţie cu geroasa zi de vineri şi vijelioasa zi de sâmbătă. şi numai însorita şi călduroasa zi de duminică ne făcu pe toţi să ne recăpătăm speranţa.

Stâlpul

Multe de toate văzuse stâlpul de la marginea drumului. Dacă l-ar fi întrebat cineva vreodată ceva, ar fi avut multe de povestit, dar nimeni nu-l întreba niciodată nimic, considerandu-se că stâlpii nu ştiu să vorbească. El însă ştia să vorbească foarte bine, doar că era un stâlp educat şi nu-şi permitea să vorbească neîntrebat. Fusese plantat acolo de mai bine de şaptezeci de ani. Îşi amintea perfect cum trei bărbaţi la bustul gol l-au înălţat trăgându-l de sfori, în timp ce copiii alergau de jur împrejur, bucurandu-se ca nişte copii. Îşi amintea perfect prima inscripţie ce i-a fost aplicată - pula. Inscripţie care îl deranja la început, dar cu care ajunsese să se mândrească ulterior, adoptându-şi-o pe post de nume. La poalele lui s-au pişat generaţii întregi de câini şi bărbaţi. În zilele de sărbătoare se agăţau de el steaguri colorate şi oamenii spuneau: ce frumos e, iar stalpul era mandru. Se lipeau pe el anunţuri, ce anunţau lucruri vesele şi triste, grave şi banale. Au stat sprijiniţi de el cerşetori şi condamnaţi la moarte, fecioare ce-au ascultat vorbe de amor, tineri cu pălăria pe-o ureche, fluierand a pustiu. De corpul lui au fost legaţi cai, boi şi măgari, au fost legate până şi cămile şi elefanţi, care treceau cu circurile ţigăneşti pe acolo. A fost vopsit de mai multe ori, în mai multe culori. De burta lui se sprijineau copiii în timp ce numărau numărătoarea pentru de-a v-aţi ascunselea. La lumina felinarului său s-au petrecut crime oribile, violuri, trădări şi vânzări de suflete. I-a fost dat să audă taine spuse în şoaptă, poveşti înţelepte, ameninţări şi pocăiri. Dar nimeni, absolut nimeni, nu l-a întrebat niciodată nimic. şi atunci când trei bărbaţi în costume galbene au venit şi l-au smuls, aruncându-l în groapa de la marginea drumului, stâlpul n-a scos nici o vorbă, a urmărit cuminte cum un alt stâlp, mai gros şi mai puternic, îi lua locul şi a zâmbit. Cu ce a zâmbit nu ştiu, căci stâlpii nu au gură, dar zâmbetul nu ţine de gură ci de o stare, aşa ca stâlpul a zâmbit într-adevar, contrar stării în care se afla, părăsit şi putrezit pe jumatate, stâlpul ştia ceva ce nu va afla nimeni niciodată, pentru că nimeni niciodată nu-l va întreba nimic.

Pajiştea

Soarele lumina puternic pajiştea plină de flori multicolore. Nori albi, pufoşi se mişcau încet, lăsându-şi umbrele mângâietoare peste minunea verii. Milioane de insecte roiau vesel, polenizând şi bucurându-se. Zumzetul lor acompania toată dulceaţa pe care o emana atmosfera. O vacă bălţată stătea tolănită în iarbă, mestecandu-şi fără grabă prânzul şi urmărindu-şi viţeluluşul care alerga sprinţar de colo colo, încercând să prindă fluturi şi gărgăriţe. O potecă şerpuitoare traversa pajiştea, ducând spre pădurea din apropiere, din al cărei frunziş răzbăteau cântecele păsărilor neobosite. La vreo cinsprezece metri de pădure se înălţa mândru, ignorând parcă comunitatea confraţilor, un stejar bătrân a cărui coroană lăsa o umbră promiţătoare, în a cărei răcoare roia un grup numeros de muşte zumzăitoare. Cadavrul care le atrăgea era deja în stare de descompunere, dar cu toate astea puteai distinge uşor frumuseţea chipului unei fete, ce părea să fi fost foarte frumoasă. Părul blond se răsfira în şuviţe îmbibate de sânge pe faţa senină, cu ochii deschişi, ce reflectau albastrul cerului. Buzele vineţii erau uşor întredeschise într-un zâmbet subtil, prelungit de un fir de sânge închegat. În jurul gâtului avea înfăşurat un ciorap fin de mătase. Bluza sfâşiată îi dezgolea sânii albi, cu sfârcurile acoperite de muşcături. Între picioarele larg desfăcute, se întindea o baltă neagră de sânge, amestecat cu noroi uscat. Lângă cadavru era răsturnat un coş împletit al cărui conţinut, o sticluţă de apă şi două sanvishuri, se tăvălea în iarbă invadat de furnici.

Undeva departe se auzi un tunet. Vântul se înteţi, ridicând vârtejuri de frunze. În câteva clipe, nori grei întunecară pajiştea şi primele picături începură să cadă, transformandu-se rapid într-o ploaie puternică, ale cărei torente alungară vaca şi viţelul care fugiră speriaţi, ascunzându-se în pădure. Fulgerele luminau chipul fetei, care încet dar sigur dispărea sub apa învolburată.

Invazia

Invazia începu în zori. Carne, sânge, oase şi păr umplură străzile cu unduirea lor teribilă, făcându-i pe oameni să se ascundă în spatele minciunii de a nu-şi fi dorit niciodată nimic mai mult. Răsuciri de capete, de torsuri, de aveai impresia că totul scârţâie în jur şi nu mai e mult până la destrămarea generală. Specia îşi debarcase cele mai uluitoare exemplare, care nici nu-şi bănuiau măcar forţa. În fiecare clipă cineva îşi pierdea irecuperabil curajul şi deasupra clădirilor plutea implacabil mirosul de suflete slabe, făcând stolurile de porumbei să părăsească oraşul. Municipalitatea avu o singură vagă încercare de a riposta, dar fu înghiţită imediat de pervertire. Foşnete amare, scrâşnete de mătase, bălăngăneli voluptoase. Nimeni nu va scăpa. Doar copiii se prefăceau până una alta a nu pricepe nimic, continuându-şi jocul de-a nevinovăţia.

Dimineaţa devreme

Dimineaţa devreme, atât de devreme încât părea mai degrabă noapte în toată regula, neagră şi deasă, fără lună şi fără stele, împânzită de acea linişte macabră din a cărei densitate te aştepţi dintr-o clipă în alta să sară miliardele de monştri, să te sfâşie fără să-ţi lase răgazul să stigi după ajutor, căci strigătul îţi va fi înghiţit de lăcomia lor nocturnă şi nimic nu va rămane ca să-ţi aline durerea. Totuşi, oricât de întunecată ar fi frica ce te macină, există un semn la vederea căruia ştii că nu e totul pierdut, că noaptea nu deţine controlul absolut şi chiar dacă simţi cum viaţa te părăseşte, o speranţă ascunsă se iscă în tine la vederea acelei dungi infime de lumină slabă, care conturează orizontul, promiţându-ţi ziua ce va pune în curând stăpânire pe sufletele obosite de frică.

Armonia şi pacea

Armonia şi pacea pogorâră cu o viteză neaşteptat de mare. Izbindu-se de pământ, ricoşară fulgerător, atingând urechea ciobanului Dominte, care se afla prin preajmă. Se loviră de un cedru bătrân şi, schimbându-şi direcţia, trecură peste capetele oilor care continuau să pască ca de obicei. şuierând ameninţător, intrară în sat şi loviră casa dogarului Larion, apoi casa văduvei Daria, poarta tâmplarului Manuel, hornul cămătarului Toma şi, tăind aerul dimineţii, se loviră de turla bisericii, unde se desprinsera una de alta, armonia luând-o spre vest, iar pacea spre est. Nimic nu iertau în calea lor cele două sublime urgii. Loveau oraşe şi sate, oameni şi animale, păduri şi câmpii, râuri şi mări, ce mai, tot ce se nimerea în calea lor căpăta armonia şi respectiv pacea. şi foarte curând, ocolind Pământul în mai multe rânduri, cele două reuşiră să-l transforme în totalitate. Pământul devenise un loc atât de armonios şi de paşnic, încât era o adevărată plăcere să-ţi trăieşti viaţa aici.

Totul începu în zori

Totul începu în zori, se termină la apus şi după o noapte liniştită reîncepu iarăşi, apoi se termină tot la apus, apoi, după noaptea liniştită, începu iarăşi în zori, dură toată ziua până la apus, când se termină, după care urmă o noapte liniştită şi în zori începu iarăşi, ca să se sfârşească tot la apus şi după ce trecu noaptea liniştită, începu iarăşi, tot în zori şi tot până la apus dură, când se termină, lăsând loc nopţii liniştite şi de cum răsări soarele, începu iarăşi ca să se termine la apus, pentru a lăsa loc nopţii liniştite şi să înceapă iarăşi în zori, durând toată ziua până seara, la apusul soarelui, iar după noaptea liniştită, imediat ce răsări soarele, începu iarăşi, dură până seara la apus, veni apoi noaptea liniştită şi la răsărit începu iarăşi şi dură exact până la apus, după care urmă noaptea liniştită, ca în zori să înceapă iarăşi...

Concursul

Juriul fu unanim. Premiul i se acordă celui mai mare, celui mai tare, celui mai deştept, celui mai talentat şi celui mai dătător de speranţe concurent. Acesta era tânăr, frumos, puternic, inteligent şi merita din plin să câştige. De când a intrat în concurs a fost sigur de reuşită. De aceea a şi reuşit. Dacă n-ar fi fost sigur poate n-ar fi reuşit, dar siguranţa lui a convins juriul instantaneu. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi elimine pe rând adversarii. Pe unii i-a împuşcat în cap, altora le-a tăiat gâtul, pe alţii i-a otrăvit, iar pe unii i-a ameninţat doar. Apoi, pentru mai multă siguranţă, a mituit membrii juriului. şi atunci, spuneţi-mi voi mie: oare nu merita acest talentat, frumos, puternic, inteligent şi dătător de speranţe tânăr să câştige marele premiu?

Ritualul

Fumul se răspândi repede printre participanţi şi în curând toţi simţiră că li se înmoaie picioarele, dar nimeni nu leşină, nimeni nu căzu. Conducătorul ridică mâinile spre cer şi spuse: Alibadino bara fido ricamisofino avema! Toţi participanţii ridicaseră şi ei mâinile spre cer şi strigară în cor: Firamizo batina digozanivalo porta! Conducătorul sări în sus şi strigă: Jividibisato daromanter fagonti faro fano fizo! Grupul de participanţi sări ca la comandă în sus, tropăind şi strigă: Anavera hilopartisa nomina galla doba liba mibasiba! Conducătorul se aseză în pirostrii şi scoţând o batistă, începu s-o fluture deasupra capului strigând: Ghilidino zatta rino bata fito rata mito gata! Participanţii căzură în genunchi şi, luând de jos pietre, începură să le arunce în conducător, strigând: Rigo rigo rigo! Conducătorul, lovit de câteva pietre, căzu la pământ, acoperindu-şi capul. După o scurtă pauză, se ridică cu capul plin de sânge şi, impreunând mâinile pe piept, strigă: Adino baratore salo! În acel moment, participanţii îl înconjurară şi începură să-l snopească în bătaie, strigând furioşi: Arto, arto! Curând cercul de participanţi se dădu la o parte, lăsând pe iarba umedă conducatorul desfigurat, culcat într-o poziţie nefirească, acoperit de vânătăi şi zgârâieturi. O baltă neagră de sânge se prelingea încet de sub corpul acestuia. şuşotind, participanţii se indepărtară. O parte spre nord, o parte spre sud, o parte spre vest, iar o parte spre est.

Minunată zi de toamnă

Minunată zi de toamnă, cu soarele blând, ce ne mângâie feţele de pe a căror piele s-a dus bronzul obositor al năduşelilor verii. Cu frunzele galbene, care zboară lin prin văzduh, aşezându-ni-se liniştitor pe umeri. Cu copiii, care invadează străzile, mergând zgomotoşi spre şcoală. Cu focurile din parcuri, ce-şi întind fâşiile fumegânde spre cer. Cu stolurile de păsări, îndreptându-se ordonate spre sud şi salutându-ne nostalgic din înaltul cerului. Cu hainele ceva mai groase, cu umbrelele, cu vântul ce aduce nori de ploaie care spala străzile prăfuite de vara deja uitată. Cu vinul nou, care curge sclipind în pahare la mesele de seară, când afară e deja întuneric şi frig. Cu aşteptarea iernii, când totul va îngheţa spre a ne aminti de trecerea implacabilă a timpului şi de moartea urmată de viaţă.

Zâmbetele

Străzile vuiau de zâmbete. Zeci, sute de mii de obraji se dilatau scrâşnind a mulţumire. Soarele orbitor de septembrie se reflecta radios în milioanele de dinţi. Maşinile nu mai circulau. Era o nesimţire să te ascunzi în maşină, atâta timp cât senzaţia lipsei de gravitaţie de afară te făcea să pluteşti spre feeria colectivă. Calmul şi pacea erau atât de evidente încât simţeai că ar fi cea mai mare prostie să nu înghiţi cu îmbucături mari, flămânde, sublimul situaţiei. Nici o picătură de ură nu părea să intineze aerul îmbibat de sărbătoare. Dar era de ajuns să te ridici undeva sus, desupra forfotei saturată de bine, deasupra oraşului mulţumit de blândeţea firescului, şi dacă ţi-ai fi încordat îndeajuns retina slăbită de lumina protectoare, ai fi observat undeva departe, departe, ceva ce se apropie încet dar implacabil din umbra înşelătoare a orizontului, împingându-şi cu temeritate norii nemiloşi ai urgiei aducătoare de panică.

Oraşul celor o mie de oportunităţi

Oraşul celor o mie de oportunităţi rămânea în urmă cu turnurile sale ascuţite şi steagurile verzi, iar îmblânzitorul de şerpi nu se întoarse nici măcar o singură dată să-l privească. În praful galben al drumului rămâneau urmele sale cu ştampila cizmarului Hillo - un dragon cu trei capete, dintre care două tăiate. Nimic nu-l mai ţinea în acel oraş, unde folosise pe rând toate cele o mie de oportunităţi ca să se aleagă în final cu o condamnare la moarte, o datorie de şapte milioane de guldeni şi o mulţime de duşmani. Strângând în mână mânerul valizei, privea doar înainte şi capul începea deja să se umple de noi şi noi planuri. Duse mana la piept, pipăind hârtia de graţiere şi, zâmbind, se cufundă în desişul pădurii.

Majoritatea şi minoritarea

Majoritatea minorităţii s-a pronunţat pentru extirparea nehotărâţilor, care sunt minoritatea majorităţii, dar, aşa cum era de aşteptat, majoritatea majorităţii a ripostat, având câştig de cauză în instanţă, nu şi în viaţa de toate zilele, unde acea majoritate a minorităţii, retragându-se în munţi, formă un grup de partizani foarte eficient în extirparea nenorociţilor, care chiar dacă au primit asigurări din partea guvernului majoritar că nu vor avea de suferit, s-au pomenit măcelariţi în nopţile călduroase de vară, când doar greierii erau cei ce le acompaniau suferinţele. Răzbunarea se ceru imediat de către majoritate şi, chiar dacă au fost voci minoritare care au protestat, munţii au început să fie survolaţi de elicoptere dotate cu aruncătoare de flăcări şi în curând teroarea cuprinse toate păturile, fie ele majoritare, sau minoritare, sau doar în trecere.

Nici o problema

Am fost asiguraţi că nu va fi nici o problemă. Că totul va fi bine şi că vom avea sprijinul absolut al organizaţiilor competente. Din rezervele speciale ni s-au alocat fonduri substanţiale. Ne-au fost puse la dispoziţie materialele necesare şi specialişti de primă mână pentru consultanţă şi sprijin. Nu trebuia decât să ne apucăm de treabă. Noi însă am neglijat bunăvoinţa conducătorilor, am cheltuit banii pe băutură, droguri şi femei, am ars materialele, am bătut specialiştii de primă mână, alungându-i. Dar, cât ar părea de ciudat, ni s-a dat o a doua şansă. Din rezervele speciale ni s-au alocat alte fonduri, şi mai substanţiale, ne-au fost puse la dispoziţie noi materiale, alţi specialişti de primă mână au venit pentru consultanţă şi sprijin. Am fost asiguraţi că nu e nici o problemă, că totul va fi bine şi că vom avea în continuare sprijinul absolut al organizaţiilor competente. Părea o glumă proastă. Am cheltuit din nou banii pe băutură, droguri şi femei, am ars materialele, am omorât specialiştii de primă mână şi am aşteptat consecinţele. Dar se pare că bunăvoinţa conducătorilor nu are margini. Am fost din nou asiguraţi că nu e nici o problemă, că totul va fi bine şi că vom avea sprijinul organizaţiilor competente. Din rezervele speciale ni s-au alocat fonduri de trei ori mai mari, ne-au fost puse la dispoziţie materiale şi mai performante, ne-au fost trimişi specialişti şi mai de primă mână. şi ce credeţi? Scoşi din fire peste măsură, am cheltuit iarăşi banii pe băutură, droguri şi femei, am ars iarăşi materialele şi ca o dovadă clară a lipsei noastre de respect, am tăiat capetele specialiştilor de primă mână, trimiţându-le organizaţiilor competente. Aşteptam din clipă în clipă să ne lovească trăsnetul maniei conducătorilor, dar nu primiserăm decât o invitaţie colectivă, care ne anunţa într-un mod pompos că suntem cu toţii laureaţi ai premiului Nobel.

Sfat

Decât să vorbeşti, mai bine taci. Dar dacă totuşi nu te poţi abţine, dacă simţi că trebuie să spui neapărat ceva, nu uita niciodată, nu spune direct ce ai de spus. Cât mai multe ocolişuri, cât mai multe deviaţii, cât mai multă neclaritate. Nu fi prost, nu intra direct în subiect. Uită ceea ce ai fost învăţat de părinţi sau de şcoală. Uită că trebuie să spui lucrurile cât mai clar şi cât mai pe scurt, căci asta e o prostie şi ai putea avea mari necazuri. Cel mai bine şi mai bine e să induci interlocutorul în eroare, să-l faci mereu să creadă cu totul altceva decât ceea ce ar trebui să creadă, să-l chinui cu explicaţii lungi şi inutile, să-i răspunzi la întrebări cu întrebări, să schimbi mereu subiectul, să laşi impresia că ştii, dar eviţi să spui, sau nu vrei să spui, sau n-o merită el să i-o spui. Dacă-şi pierde răbdarea, cel mai bine e să ţipi la el, eventual să-l înjuri. De la caz la caz ai putea chiar să-l scuipi sau să-l loveşti. Asta îl va pune fără îndoială la respect şi atunci chiar ai putea să obţii de la el tot ce-ţi trece prin cap. Căci ce este mai important într-o discuţie decât să-ţi tragi foloase personale în defavoarea interlocutorului. Deci, nu sta niciodată să-i asculţi balivernele. Oricât ar părea de coerente, sunt cu siguranţă menite să-ţi răpească ceva la ce ţii tu mai mult în viaţă. Fii deci vigilent şi nu te lăsa păcălit. Cât mai multe vorbe goale, cât mai multă incoerenţă, cât mai multă violenţă verbală şi fizică. Intimidează-l, complexează-l, constrânge-l cu orice pret să-şi recunoască prostia şi implicit superioritatea pe care o deţii. şi atunci poate vei avea o sansa, măcar o singură şansă, ca cineva să-ţi dea ascultare. Altfel vei putrezi, strivit de capacitatea altora de a-ţi vorbi cu vorbe dulci, deştepte şi la obiect.

Frica

Frica le intră in oase, în muschi, în artere, în creier. Dădu năvală, se autoinvită, poposi pe nepusă masă. Tremurau cu toţii, plângeau, se lamentau, dar la ce bun, oricum nu le folosea la nimic. Nu aveau de câştigat, nu aveau nici o şansă cât de mică, cât de pricăjită, cât de cât. Doar durere, doar teroare, doar suferinţă, doar lacrimi amare sau sărate sau iuţi, dar nu dulci, nu plăcute, nu izbăvitoare. Fără milă, fără scrupule, fără înţelegere, fără sentimente. Călăii nu au sentimente, sau poate au, dar în orice caz nu pentru ei. Cu ei e altă treabă, ei sunt sortiţi, ei sunt pecetluiţi, li s-a dat sentinţa, s-au pus ştampilele, s-au semnat documentele, iar mâinile ce le-au semnat ţin acum coctailuri colorate, furculiţe încărcate de hrană gustoasă şi sănătoasă, palete de tenis, crose de golf, telefoane mobile, talii subţiri de femei indulgente. Cu ei însă e altceva, altă problemă, altă ciorbă. Mâinile lor nu vor mai ţine niciodată coctailuri colorate, furculiţe încărcate de hrană gustoasă şi sănătoasă, palete de tenis, crose de golf, telefoane mobile sau talii subţiri de femei indulgente. Mâinile lor se vor ridica tremurânde pentru a-şi acoperi capul de lovituri de pumni, de cizme, de bâte grele, negre, lucioase ce sfâşie aerul cu şuieratul lor sinistru, izbindu-se surd de oasele fragile, ce vor ceda într-un final, nefiind prevăzute pentru aşa ceva, ci pentru altceva, mult mai blând, mai calm şi mai plin de dragoste. Aici insă nu mai există dragoste, nu mai există indulgenţă, nu mai există înţelegere.

Geamurile

Geamuri superextrafinestsafetytermopan, prevăzute cu sistem de alarmă şi rezistenţă la bombe atomice şi la pietrele huliganilor, dar total ineficiente la deschiderea lor, cand locatarii sunt expuşi miliardelor de pericole, care atâta şi-aşteaptă, ca să vrei să stai şi tu ca omul, la geamul deschis, urmărind traiectoria flegmelor duse de vant şi mai privind din când în când visător în zare, pentru a-ţi limpezi ochii după lumina artificială care te-a obosit atât de tare. şi-ţi doreşti atât de mult să fii în altă parte, undeva într-o pădure, culegând ciuperci şi ascultând trilurile neobosite ale păsărilor, sau undeva la mare, privind fără sa te plictiseşti întinderea nemărginită de apă, sau pe un vârf de munte, bătut de vânt şi acoperit de norii ce-ţi mângâie faţa, sau măcar într-o campie ce pare să nu aibă margini, în care în afara fâlfâitului de aripi de fluturi nu mai auzi nimic şi ai impresia că o să-ţi plesnească capul de atâta linişte. Dar nu, tu trebuie să stai în clădirea asta, care cu tot aerul ei condiţionat tot împuţită rămâne, şi să te simţi fericit că eşti în deplină siguranţă şi că nici un cutremur sau război atomic sau invazie a extratereştrilor nu te poate afecta, căci clădirea este dotată în întregime cu geamuri superextrafinestsafetytermopan de cea mai nouă generaţie, rezistente la tot ce vrei şi ce nu vrei. Totul e să nu le deschizi. De ce să le deschizi? Sunt absolut transparente, parcă nici n-ar exista. Ai uneori impresia că imbunatăţesc chiar imaginea lumii de afară şi pe de-asupra mai sunt şi atât de rezistente încât poţi dormi absolut liniştit, zi şi noapte, fără să te gândeşti la pădurile, la mările, la munţii, la câmpiile care te aşteaptă cu sublimele lor pericole.

Mâncarea

Opţional puteai lua cina, sau prânzul, sau micul dejun, sau marele dejun, căci era mâncare cât pofteai, şi un mic dejun era numit convenţional mic, conţinând mâncare cât pentru zece prânzuri supercopioase. Dar nu asta era problema, ci alta, cu totul alta şi cu totul diferită de cea a mâncării care, să fim serioşi, nu e o problemă adevarată decât în cazul în care ţi-e foarte foarte foame, ceea ce nu e cazul nostru, căci, după cum am mai spus, era mâncare ultrasuficientă şi bună şi variată şi plină de tot felul de vitamine, de-au ajuns cu toţii să se îngraşe de nu-i mai recunoşteai, sau îi recunoşteai doar dacă ai apucat să-i cunoşti înainte mai îndeaproape, dar oricum, îi recunoşteai foarte greu şi asta se întâmpla rarisim, ca să nu spun niciodată, caci nimeni din cei care-i cunoscuseră înainte nu avea chef să vină să-i viziteze, fiind cu toţii ori prea departe, ori prea indiferenţi. şi apoi, ar fi fost prea de tot să ai la dispoziţie atâta mâncare şi pe deasupra să mai ai şi vizitatori. Deci accentul se punea în primul şi-n primul rând pe mâncare. Cât mai multă, cât mai variată şi cât mai bună. O armată de bucătari de mare excepţie, specialişti în mâncăruri de pe toate continentele, din toate ţările şi din toate timpurile, căci, nu-i aşa, dintotdeauna oamenilor le-a plăcut să mănânce bine, mult şi variat. N-ai mâncat - n-ai energie, n-ai energie - nu eşti bun de nimic, bun sau rău, nu contează, ce contează e să mănânci cât mai bine, mai mult şi mai variat, şi asta numai pentru a avea energie, mâncare=energie, energia e totul, deci mâncarea e totul, cu condiţia să fie bună, multă şi variată, ceea ce în cazul de faţă corespundea întru-totul şi deci ar fi trebuit să nu existe nici o obiecţie, fiind un surplus atât de mare de mâncare bună, multă şi variată. Dar nu. S-au găsit anume anumiţi, căci nici nu ştiu cum să le spun, care s-au găsit ei deştepţii deştepţilor a susţine că nu e mâncarea chiar totul. Era inadmisibil, strigător la cer. Cum şi-au permis, cum au îndrăznit neobrăzaţii nedemni lipsiţi de pudoare şi recunoştinţă, şi asta bineînţeles numai după ce au mâncat şi-au mâncat şi-au mâncat, s-au săturat, s-au scobit între dinţi, au râgâit, au sughitat, s-au băşit, şi după toate acestea să spună că mâncarea nu e totul, că mai există şi alceva mai înalt, mai spiritual, mai demn. Măi măi măi, ce deştepţi sunt ei, ce spirituali şi ce şmecheri.

S-au luat măsuri drastice pentru înăbuşirea revoltei, pentru învăţarea de minte, pentru ca să se ştie ce şi cum şi de ce. Acum totul e altfel. Toţi sunt slabi şi uşori precum fulgii şi albi precum fulgii şi total lipsiţi de energie şi supuşi şi în stare de orice pentru o coajă uscată de pâine puţina şi fără gust. Cât despre variaţii nici nu poate fi vorba, căci variaţia naşte pretenţii din ce în ce mai mari şi mai neobrăzate, iar foamea continuă deţine controlul absolut şi nimeni nu mai are timp să se gândească măcar în treacăt la altceva.

In tren

Ghiduş băieţel aveţi, cucoană, dar vedeţi că nu mai e mult şi s-ar putea foarte bine să

mă enerveze de-a binelea şi să-mi pierd cumpătul şi răbdarea şi buna simţire şi respectul pentru viaţă şi oameni şi copilărie, care ştiu eu prea bine că aşa e ea copilăria, nevinovată şi curată, căci am fost şi eu o data copil şi eram şi eu plin de energie şi ghiduş şi neastâmpărat, dar mi s-a spus de la bun început, de când am început să înţeleg cât de cât lucrurile, şi, credeţi-mă, am început, spre deosebire de alţii, să le înţeleg de foarte foarte devreme, căci am avut parinţi cu adevărat responsabili de comportamentul copilului lor în societate, unde mai sunt şi oameni bătrâni şi bolnavi şi obosiţi de prostiile copilăriei şi sătui de zbenguială şi merită şi ei, după o viaţă plină de nevoi şi de griji, măcar o clipă de linişte, în loc să fie deranjaţi, bruscaţi, agresaţi de copii rasfăţaţi, ai căror părinţi nu-şi dau nici cât negru sub unghie osteneala să le dea cea mai elementară educaţie, ce ţine de un minim de bun simţ şi decenţa, dar totul are o limită şi s-ar putea să vă pară deplasat, crud sau nedrept ca cineva pe care-l vedeţi pentru prima şi ultima oară să vă dea sfaturi în ceea ce priveşte educaţia copilului dumneavoastră, care, veţi spune, este exclusiv treaba dumneavoastră, care l-aţi procreat, şi-l iubiţi şi uitaţi ce drăgălaş, ce scump, ce sprinten, ce minunăţie etc, dar ce-aţi spune dacă acel om bătrân, chiar dacă ar arăta precum înţelepţii înţelepţilor, cu barba lunga şi cu ochi inteligenţi şi buni, l-ar lua şi l-ar snopi în bătaie şi nimeni n-ar sări în ajutor, căci în mâna acelui bătrân care arată precum inţelepţii înţelepţilor, cu barba lungă şi cu ochi inteligenţi şi buni, ar sclipi fulgerător lama unui cuţit de vânătoare, care a văzut mulţi curajoşi la viaţa lui şi de prea multe ori s-a lăsat pătat de sângele curajoşilor respectivi, al căror curaj nu le-a servit la nimic, fiţi aşa deci foarte atentă, cucoană, ce-i spuneţi şi cum îi spuneţi împeliţatului ăsta mic, care este de altfel într-adevăr foarte drăgălaş şi scump şi sprinten. Cum îl cheamă?

Fănel.

Să vă trăiască.

Bronzul

Pielea bronzată de soare şi lună, dar mai cu seamă de neoanele pâlpâietoare, multicolore, schimbate cu regularitate de electricienii de servici, care-şi iau treaba prea în serios, sau poate sunt roboţi, sau extratereştri, sau stafii, dar orice n-ar fi, sunt totuşi amabili şi răspund corect la orice întrebare cu da, sau nu, sau poate, sau lăsaţi-mă dracului în pace. şi în acest caz îţi taie cheful să-i mai întrebi ceva, oprindu-te mai ales privirea lor rece, ameninţătoare, ce pare să înţeleagă cum merg lucrurile cu adevărat, căci noi ceilalţi nu inţelegem nici pe departe cum merg lucrurile. Nouă ni se spune doar că bronzul de neon e mult mai sănătos şi frumos şi ni se mai spune că nu este recomandabil să ieşim la soare sau la lună şi, dacă totuşi ieşim, trebuie să ne asumăm toată responsabilitateă pentru cele ce ni se pot întâmpla, dar ce ni se poate întâmpla nu ni se spune niciodată şi de aceea nimeni nu se încumetă, sau foarte puţini, şi acei curajoşi nu vor să spună nimic şi se comportă de parcă ar fi văzut anusul dracului, din care cauză sunt priviţi cu mare suspiciune de către locuitorii hangarului, chiar dacă preşedinţii nu le zic nimic, sau poate le zic, cine ştie, căci oricum nimeni n-a auzit un preşedinte vorbind, vorbesc doar ajutoarele, care ne dau de mâncare, şi electricienii care schimbă neoanele, dar şi aceia foarte puţin, şi nu ne rămâne decât să ne imaginăm vrute şi nevrute. Lucruri ce se transformă încet încet în legende, cu care ne hrănim setea de informaţii şi totul ne pare posibil şi nimeni de nimic nu se miră, nimeni nu plânge, nimeni nu râde.

Atâtea şi-atâtea

Atâtea şi-atâtea şi multe altele, ce vor veni şi se vor uita, sau se vor pierde fără urmă, sau urma va fi destul de vagă ca să se mai înţeleagă ceva, dar mai conta-va oare când vor mai fi atâtea şi-atâtea altele, multe multe şi care mai de care, de-o să ajungi să nu-ţi mai pese care şi cum şi de ce, fiind mult prea multe şi mult prea variate, încât îţi vor satisface toate fanteziile care n-ai sperat niciodată să fie satisfăcute şi când colo, uite na, tot ce vrei şi ce nu vrei şi mult mult, până la epuizare, dar tot nu-ţi va fi îndeajuns, tot vei crede că se poate şi mai mult şi mai variat şi aşa şi va fi, dar veni-va odată un moment la care nu te gândiseşi niciodată până atunci, dar el tot veni-va, te-ai gândit tu sau nu, deci veni-va acel moment, când o greaţă fără de margini te va cuprinde şi nu vei mai avea nici un chef nici de unele şi nici de altele şi totul părea-va fără sens şi toate câte au fost dispărea-vor. Toate.

Curba accidentelor mortale

În peisajul somptuos al munţilor am găsit curba accidentelor mortale de care auzisem până atunci doar din ziare şi de la televizor. În dreapta stânca abruptă. În stânga hăul prăpastiei. Sublimă formulă a drumului izbăvitor. Odată cu noi ajunse şi o echipă de la o televiziune locală, a cărei reportaje conţineau aproape ţn totalitate doar relatări de la curba accidentelor mortale. Ne instalasem deja pe un pietroi uriaş de unde aveam o panoramă de invidiat. Oamenii televiziunii îşi pregăteau sculele când se produse primul accident. Un jeep stropit cu noroi scârţâi jalnic din roţi şi, clătinându-se în derivă, se prăbuşi în prăpastie, dispărând în ceaţa hăului. Oamenii televiziunii catadicsiră doar să-şi întoarcă puţin capetele, urmărind norul de praf ce se ridica în bucle vesele pe urmele nenorociţilor. Accidentele sunt într-adevar foarte dese, ne lamuri un tânăr slăbănog cu căşti pe urechi, aveţi puţină răbdare şi veţi vedea. Într-adevăr, nu am fost nevoiţi să aşteptăm prea mult şi o altă maşină, un Mercedes cu farurile aprinse apăru vuind şi, în momentul în care credeam cu toţii că va depăşi curba, alunecă tremurând şi doar un ţipăt de femeie isterică îi mai însoţi zborul spre eternitate. Ai filmat? Auzirăm vocea unuia din oamenii televiziunii. Urmă apoi o întreagă serie de prăbuşiri, care mai de care mai spectaculoase, cu scrâşniri de roţi, cu nori de praf, cu urletele disperate ale şoferilor şi pasagerilor ce-şi strigau cu aviditate panica, cu prăbuşiri tăcute în ceaţa ce părea că nu se mai satură.

Sirenele

Trezită dintr coşmarul neputinţei, Amanda se ridică în capul oaselor şi, nemişcată, ascultă cu atenţie sirena unei fabrici îndepărtate. Ceasul de pe noptieră arăta ora trei şi trei minute. Luă paharul cu apă pe care-l punea întotdeauna la îndemână şi bău cu înghiţituri mari, flămânde, apoi coborâ din pat şi se apropie de geam. Noaptea rece de toamnă învăluia oraşul amorţit. Văzu cum alte geamuri se luminează neliniştite de sirena ce parea să devină din ce în ce mai puternică. Sirena… Ce-ar fi putut declanşa o sirenă în mijlocul nopţii, se intrebă Amanda deschizând larg fereastra. Zgomotul strident deveni mai clar, mai înfricoşător şi simţi parcă ecoul ce se lovi de pereţii odăii, trecându-i pe lângă ureche, atingându-i părul, pielea, plecând în goana nebună, grăbit să-şi ducă teroarea mai departe, la alte case, la alţi oameni. Una câte una s-au alăturat apoi şi alte sirene. Se declanşară alarmele maşinilor, începură să latre câinii, răzleţ se auzeau strigătele unor oameni, iar cerul fu traversat de un stol de cocori, completând vacarmul cu ţipetele lor nostalgice. Amanda îşi aminti de copilărie, de mâna mare a tatălui, de foşnetul frunzelor de vişin, de mirosul mucenicilor proaspăt scoşi din cuptor, de vocea caldă a mamei chemându-i pe toţi la masă. Ce grozavie de neevitat prevesteau toate aceste sirene, ce-şi urlau cu atâta insistenţă disperarea? Venise oare ziua? Amanda închise fereastra, se întoarse în pat şi, ghemuindu-se în poziţia fătului, se acoperi în întregime cu plapuma groasă reuşind să estompeze zgomotul. Totul va fi bine, spuse Amanda în şoaptă şi adormi.

13

În dimineaţa zilei de marţi, 13 decembrie, pe strada Euforiei avu loc un accident oribil ce luă viaţa a treisprezece din cei paisprezece membri ai Asociaţiei Naţionale a Supravieţuitorilor Absoluţi, care-şi dovediră în acest mod falsitatea, fiind pe deasupra pedepsiţi cu cruzime pentru înfumurarea cu care îndrăzniră să se asocieze într-o asociaţie cu profil atât de absurd. Asta însă ar fi contat prea puţin dacă, în dimineaţa aceleiaşi zile, pe strada Magnolia nu căzu de la etajul treisprezece al unui bloc ultramodern, proaspăt dat în folosinţă funcţionarilor tineri căsătoriţi de la Ministerul Afacerilor Extraterestre, un copil nevinovat care după părerea unora n-ar fi fost chiar atât de nevinovat, odată ce a căzut aşa, fără să lase măcar un semn, o scrisorică, un fleac acolo, care ar fi putut explica măcar în parte ce dracu’ se întâmplă. Dar nici măcar asta n-ar fi contat dacă în dimineaţa aceleiaşi zile, pe strada Juvenilă, o elevă de treisprezece ani n-ar fi fost violată de treisprezece ţigani recidivişti, proaspăt eliberaţi din penitenciarul Jilava pe motiv de bună purtare.

În urma investigaţiilor făcute de Secţia de Investigaţii Speciale, se dovedi că tânăra era sora celui de-al treisprezecelea membru al Asociaţiei Naţionale a Supravieţuitorilor Absoluţi, iar acel copil nevinovat, căzut de la etajul treisprezece al blocului funcţionarilor tineri căsătoriţi de la Ministerul Afacerilor Extraterestre, se dovedi a fi spion de pe planeta Assnertiopifabiatina, infiltrat în cadrul ministerului şi culmea având ca numărul de înregistrare 13. şi mai mult decât atât, cei treisprezece membri ai Asociaţiei Naţionale a Supravieţuitorilor Absoluţi, morţi în accidentul de pe strada Euforiei, se dovediră a fi fraţi de cruce cu cei treisprezece ţigani recidivişti violatori.

Punând cap la cap toate aceste date aduse în faţa Parchetului de Comisia de la Secţia de Investigaţii Speciale, Preşedintele Hotărârilor Capitale luă decizia să elimine din sistemul numeric numărul treisprezece, înlocuind-ul cu 666.

Soldatul

Războiul se sfârşise demult. Nu se mai aşteptau liste cu morţi, nu se mai vărsau lacrimi de bun venit, nu se mai ascultau cu înfrigurare ultimele ştiri. Bărbaţii îşi dădusera demult uniformele prăfuite pradă moliilor, care apucară să uite gustul sângelui, sudorii şi prafului de puşcă. Văduvele îşi instalara portretele soţilor morţi pe noptierele din sufrageriile unde alţi bărbaţi îşi fumau ţigarea, urmărind meciul de sâmbătă seara. Logodnicele însingurate se logodiră din nou. Orfanii uitară chipurile taţilor mult prea eroi. Mamele îşi plânseră cu prea multă tristeţe fiii, resemnându-se până la urmă cu băutura. Guvernul finaliză distribuţia ajutoarelor suplimentare. Clădirile distruse fură renovate, minele dezamorsate, monumentele eroilor inaugurate, străzile măturate, spălate, curăţate cum nu se poate mai bine de toate urmele terorii. Iar cei ce până nu demult erau duşmani de moarte deveniră prieteni, parteneri de afaceri, vecini cumsecade. şi noi şi ei nu ne doream decât să ştergem ruşinea de a ne fi omorât cu atâta cruzime. şi tocmai atunci, când totul părea să se fi reîntors pe făgaşul normalităţii amorţitoare, ca din pământ, sau din cer, sau cine ştie de unde, apăru el, şi toţi îl recunoscură îngroziţi, consternaţi, înţepeniţi de uimire, de spaimă, de surpriza cea mai surprinzătoare. De unde, cum şi de ce?… Slăbit, ars de soare, plin de noroi, sânge şi mirosuri stătute, era atât de mare (doi metri, poate mai mult), cu mantaua găurită de gloanţe şi ruptă de săbii, cu bocancii scâlciaţi, zgârâiati, prăfuiţi şi grei ca două haltere pentru titani. Cu obrazul neras, dinţii galbeni şi ochii roşii, gâtul negru şi mâinile crăpate. Era totuşi atât de frumos…Orfanii se ascundeau speriaţi. Mamele se trezeau din beţie, întinzând disperate braţele să-l cuprindă. Văduvele se albeau la faţă şi leşinau, iar fetele proaspăt logodite plângeau, umezindu-şi rochiile de mireasă. Soldatul trecu însă fără să observe pe nimeni, fără să se oprească. Refuză apa, mâncarea, adăpostul, dragostea. şi toţi înteleseră atunci că războiul nu s-a sfârşit, că războiul abia urmează, mai crud şi mai nemilos ca niciodată.

Supravieţuitorii

O parte din ei au supravieţuit, o parte au murit, o parte au dispărut fără urmă. Cei ce-au supravieţuit nu vor să spună nimic. Sunt ori muţi, ori surzi, ori lipsiţi de bunavoinţă. Cei ce-au murit, au murit şi singura mărturie pe care-au lăsat-o sunt găurile din bietele lor cranii deja albite de vreme. Iar cei din urmă, cei despre care se crede c-au dispărut fără urmă, au dispărut, dar nu fără urmă, sau mai bine zis fără urme vizibile ochiului ignorant, care crede doar ce spun gazetele şi televizorul. Ei s-au retras doar pentru a urmări din ascunzişul lor cu intrări şi ieşiri ascunse reacţia noastră, a celor ce nu credem decât ceea ce ne îndrugă gazetele si televizorul. Cu suliţe răzbunătoare vor apărea, când ne vom aştepta mai puţin. Le vor năpusti fără milă în inimile celor ce şi-au pierdut irecuperabil speranţa. şi abia atunci poate vom înţelege de ce-au dispărut, de ce fără urmă, de ce n-au murit şi de ce n-au supravieţuit.

Deliciul unei nopţi călduroase de vară

Deliciul unei nopţi călduroase de vară, când nu ai nici o treabă, când eşti proaspăt mâncat, proaspăt spălat, proaspăt stai pe terasă cu palma lipită de paharul cu rom, în care plutesc impasibile doua boabe de cafea. Greieri, licurici, ţânţari enervaţi de fumul de ţigară fină pe care-l sufli alene în rotocoale ce se risipesc încet în beznă. Luna apare misterioasă printre frunzele copacilor priveşti în sus şi vezi cerul plin de stele şi vai ce liniştit te simţi şi te bucuri enorm că nu apare nimeni să te întrebe ceva, să-ţi propună ceva, să-ţi ceară ceva, să fie pur şi simplu alături. Nu vrei pe nimeni alături. Savurezi cu nesaţ singurătatea în care te afli. N-ai nevoie de nimeni, nimeni n-are nevoie de tine. Eşti doar tu şi noaptea şi vara şi luna şi paharul cu rom.

Noapte de vară pe plajă

Sublimă noapte de vară pe plajă. În faţă mării liniştite, cu cerul plin de stele, cu briza răcoroasă ce-ti mângâie obrajii arşi de soare, cu gânduri triste ce-ţi bântuie mintea amorţită de alcool. Undeva în spate se aud mai multe muzici şi voci răzleţe de oameni, care pare că se distrează de minune. Doar tu n-ai chef de nimc. Stai aşezat pe nisipul cald şi fumezi impasibil, sorbind din când în când din sticla de vodcă. Auzi paşi şi râsete. Vezi un cuplu ameţit ce se apropie legănându-se. Trec pe lângă tine fără să te observe, se opresc la câţiva paşi de apă şi încep să se sărute. Ce frumoasă e dragostea. Îţi dai repede seama că nu e vorba de dragoste ci doar de sex, dar oricum e frumos. Fata îl ceartă în glumă, baiatul o dezbracă grăbit. În întuneric apar şi dispar coapse goale, fosforescente. Se aud gâfâieli înfundate, apoi gemete, un chicotit. Băiatul se ridică trăgându-şi pantalonii şi pleacă. Fata rămâne singură. Se îmbracă şi se aşează zgribulită cu faţa la mare. E probabil frumoasă, îţi trece prin minte, dar din păcate nesatisfăcută. Mai tragi o gură zdravănă de vodcă şi când înfigi sticla în nisip găseşti un cablu. Tragi de el şi descoperi că e un încărcător de telefon mobil pierdut de cineva. Apuci cablul cu ambele mâini şi îl struneşti, încercându-i tăria. Te ridici şi răsucindu-l în jurul palmelor te îndrepţi fără grabă spre fata care nu te vede, nu te aude. Eşti la un metru de ea. Plânge. Mai faci un pas şi cu o mişcare bruscă îi cuprinzi gâtul şi începi să o ştrangulezi. N-a apucat să scoată nici un sunet. Se zbate tăcută împrăştiind nisipul. În câteva clipe e moartă. O laşi să-ţi alunece din braţe şi abia acum îi priveşti faţa. Este destul de frumoasă. Arunci cablul în mare, şi mergi să-ţi mai ei o sticlă de vodcă. Afară e cald. E o sublima noapte de vară pe plajă.

Ale noastre

Cetăţeanul se întoarce din tot corpul şi priveşte înapoi. Ce vede numai el ştie, săracul. Căci înapoi nu mai e nimic nimic. Ba nu, mint, înapoi mai e ceva cu siguranţă, dar acel ceva îl poate vedea doar el şi nimeni altul. Deci să lăsăm în pace bietul cetăţean şi să ne ocupăm de ale noastre. Ale noastre sunt mereu mai importante decat ale altora. Ale noastre sunt interesante, frumoase şi pline de sens. Ale noastre ne sunt apropiate de suflet şi ţinem la ele ca la ochii din cap. Ale noastre sunt ale noastre şi nu vom permite nimănui să spună ceva rău despre ele, căci sunt ale noastre. Cu ale voastre puteţi face ce vă trăsneşte prin cap, dar vă rog eu frumos, nu vă atingeţi de ale noastre, că dracu’ vă ia, nenorociţilor.

Suvenirul

Suvenirul se clătină şi, răsucindu-se de două ori în aer, se zdrobi în mii de bucăţi. Nimic din strălucirea dulceagă de la început. Nimic din corectitudinea enervantă a simbolisticii sale mult prea bine determinate. Nici o urmă din amintirea stupizeniei momentului de care se vroia legat. Doar o grămadă de cioburi împrăştiate pe parchet. Un gunoi ce se cere eliminat cât mai curând din anturajul lucrurilor concrete. Înmânat persoanelor responsabile să-l ducă cât mai departe, să-l ardă, să-l topească, să scape de el cum ştiu ei mai bine. Nouă să ne ramână doar amintirea vagă pe care o vom rătăci depozitată în marea arhivă.

Încearcă

Numai încearcă, dar să nu spui că nu ţi-am spus. Dacă vrei, fă-o, dar te-am prevenit. Treaba ta, dar fii atent. Joacă-te, joacă-te… te joci cu focul. Fii foarte atent. Daca nu ţii la sănătate… dăi bătaie. Dar nu uita, te-am prevenit. ştiu că te crezi mare. Te crezi puternic şi ştiutor. Eşti destul de optimist, să ştii. }ine-te bine, durule. Ai puţintică răbdare şi ai să vezi. Eu zic să-ţi cumperi deja bandajele. Cumpără-ţi şi calmante. Ai putea să-ţi faci de pe acum o rezervare la spital. N-ar fi rău să-ţi cumperi şi un loc de veci. Poţi să trimiţi deja telegramele. Decât să te uiţi, mai bine roagă-te. Aaa, nu crezi? Bine, bine. Dar fii atent, îţi spun. Dar stai puţin. Ce-mi tocesc eu gura cu tine? Du-te, fă-o, spune, vezi. Dar va fi prea târziu. Eu te-am prevenit, deşi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Îmi păreai simpatic şi m-am gândit că ar fi păcat de tine, dar văd că nu vrei să înţelegi. Treaba ta. Daca ţii cu tot dinadinsul… Dăi bătaie, eroule. Nu cred că o să vin la înmormântare. Îţi trimit doar nişte flori. Dacă ti-or mai folosi la ceva. Hai. Ce mai stai? Parcă spuneai că nu vrei să auzi nimic? Sau poate te-ai răzgândit? Hai c-o să reuşeşti. Iar dacă nu, nu. Ce naiba? O singură încercare nu e de ajuns? Bagă, bagă, nu fi laş. Gândeşte-te doar căt de plăcut va fi dacă vei reuşi. Dacă vei reuşi. Dar eu unul nu cred. Dar tu încearcă.

SCBM (Scurtul Cod al Bunelor Maniere) semnat şi aprobat de preşedintele în exerciţiu al OMME (Organizaţia Mafiotă Masono Extraterestră)

1.Dacă cineva vă întreabă ce mai faceţi, nu ezitaţi nici o clipă şi înjuraţi-l de mamă. În nici un caz nu folosiţi înjurături legate de tată, soră, frate, sau bunici. Acestea sunt mult mai neobişnuite şi ar putea duce interlocutorul într-o confuzie regretabilă.

2.Dacă cineva se oferă să vă împrumute bani sau alte bunuri, nici într-un caz nu refuzaţi, şi după ce-aţi obţinut obiectul dorit, scuipaţi-vă binefăcătorul în faţă şi dacă reacţia lui nu este destul de surprinsă, pălmuiţi-l.

3.Dacă cineva vă zâmbeşte, în nici un caz să nu-i întoarceţi zâmbetul. Sigur nu este venit din intenţii bune. Cel mai bine e să-l loviţi cu pumnul în ochi sau în obraz. Dacă zambeşte în continuare, recomandăm lovitura cu piciorul în burtă.

4.Dacă cineva vă întreabă cât e ceasul, priviţi-l cu cât mai multă ură şi întrebaţi-l dacă şi-a pierdut cumva mă-sa chiloţii în buda dumneavoastră. Dacă ezită să vă răspundă, loviţi-l cu un obiect greu în creştetul capului.

5.Dacă cineva vă face un compliment, să nu-l credeţi. Sigur vrea să vă păcălească cu ceva. Deci, apucaţi-l de urechi şi smunciţi-l de la stânga la dreapta, până vedeţi că se înfurie şi atunci scuipaţi-l în ochi.

6.Dacă cineva vă spune că sunteţi nepoliticos, cereţi-vă imediat iertare.

***