NU VĂ SUPĂRAŢI

Grasu, Neamţu şi Rocăru

Dumnezeule, ce hoţie! spuse Grasu

Ce hoţie, Grasule? întrebă Neamţu, ridicând haltera pentru a şaptesuteoptzecea oară.

Lumea, vreau sa zic, e plină de hoţi, spuse Grasu.

Mă, tu ne faci pe noi hoţi, sau cum să-nţelegem geniala ta remarcă? intră în discuţie

Rocăru.

Auzi Rocăre, tu să nu mă faci pe mine genial, că eu nu mă pretind intelectual, aşa

cum o faci tu de exemplu, se răţoi Grasu, mângâindu-se pe burtă. şi apoi mai du-te-n pizda matii de rocăr împuţit.

Grasule, fii atent cum vorbeşti, sări Rocăru, poţi să mă-njuri de mama cât vrei, dar

de rock’n roll să nu te mai iei niciodată, pentru că n-o să crezi, dar aş putea să-ţi sparg cu bocancul faţa aia de broscoi.

Ha ha ha, râse Grasu, adică dacă înţeleg eu bine, femeia care ţi-a dat viaţă şi te-a

alăptat la sânul ei, oferindu-ţi toată dragostea de care era în stare, ar putea pluti foarte bine şi-n căcat cu spermă şi ţie nici că ţi-ar păsa, pentru că pe lume există rock’n roll.

N-am zis asta, rânji Rocăru. şi-ţi mai spun o dată, nu te lega de rock’n roll, că te

sparg.

Îmi sugi pula, zise Grasu.

Ba-ţi dau eu muie, zise Rocăru.

Te bag în pizda mătii, zise Grasu.

Aş fi onorat, zise Rocăru.

Ai fi onorat mai degrabă să-mi bagi mâna-n cur şi să-mi amenajezi căcatu’, zise

Grasu.

Ba aş fi onorat să mă slobozesc pe morţii mătii, zise Rocăru.

Bă, nu mai vorbiţi de morţi, că vă omor pe-amandoi, zise Neamţu ridicând haltera

pentru a o mia oară şi dându-i drumul pe parchet.

Toţi trei tăcură, pentru că haltera declanşă un cutremur şi la cutremur nu se cuvine să vorbeşti, pentru că vorbele duc la neînţelegeri, iar neînţelegerile duc la panică, iar panica nu e buna de nimic în timpul unei situaţii de criză.

Cazul

Primul indiciu fu linguriţa cu o urmă vagă de miere. Al doilea indiciu fu ţigara udă, abia începută, stinsă în berea din scrumieră, care deveni pe această cale al treilea indiciu. Indiciul patru fu semnalat pe pervazul ferestrei larg deschise, sub forma unei inscripţii gravate cu briceagul pe vopseaua albă, plină de crăpături. Inscripţia era în japoneză sau chineză, motiv pentru care nu a putut fi descifrată, ţinând cont de lipsa de cadre la departamentul limbilor străine. Acest fapt a dus la abandonarea indiciului patru şi atenţia, după părerea unora, mult prea exagerată dată indiciului al cincilea şi anume: veioza nestinsă. Acest indiciu a adus cele mai mari controverse în decursul cazului, ţinând cont de faptul că veioza nu s-a stins nici după ce a fost scoasă din priză. S-a crezut la început că este vorba de vreo vrăjitorie, apelându-se chiar la o clona de inchizitor, dovedindu-se totuşi în final existenţa unor baterii minuscule, plasate în firul de alimentare al veiozei. Dar fără îndoială, cel mai interesant dintre indicii a fost indiciul şase, din cauza ineditului structurii sau poate din cauza locului unde fu găsit. Era suspendat deasupra patului, emanând acea strălucire verzuie, care îl făcea aproape imposibil de localizat. şi, deşi nu i se dădu o prea mare importanţă în timpul procesului, el a fost cel care a condus cu o mână nevazută cazul, sintetizând cu maximă eficienţă cursul de gândire al celor treizeci şi şase de anchetatori. şi în sfârşit, indiciul cu numărul şapte, cel care a adus lumină în acest caz, a fost scrisoarea primită la departamentul indiciilor la două luni după deschiderea cazului. Scrioarea era scrisă de mână, cu cerneală galbenă şi suna în felul următor:

“Închideţi imediat cazul. Cazul intră în competenţa Ministerului Apelor Minerale. Semnat: Mihail E. - General Secretar”

Cazul a fost imediat închis.

Veniamin şi Vincenţiu

Spurcat la gură, încrezut ca un prost, încăpăţânat ca un măgar, şmecher de nu se poate, murdar, prost, ranchiunos, mincinos şi urât pe deasupra. Aşa l-aş putea descrie pe Veniamin Viermescu. Dar oare merită un asemenea personaj o descriere? Eu zic că nu. Aşa deci, o să-l descriu mai bine pe Vicenţiu Vrednicescu, care merită. Vicenţiu este bun, frumos, inteligent, viril, înţelegător, răbdător, onest, silitor, vegetarian, simpatic, săritor, modest, isteţ, rafinat, sensibil, curat, iubitor, manierat şi nefumător. Într-o dimineaţă, făcându-şi obişnuita plimbare prin parc, Vicenţiu Vrednicescu dădu nas în nas cu Veniamin Viermescu, care de îndată ce-l văzu, i se adresă scuipându-l în faţă: “Dă’ şi mie ‘n ban, mânca-mi-ai pula!” După ce-şi şterse faţa cu batista, Vicenţiu îl privi zâmbitor pe neaşteptatul său interlocutor şi-i spuse : “Aş putea să-ţi dau oricâţi bani ai vrea, dar asta numai dacă n-ai mai fi atât de spurcat la gură, încrezut ca un prost, încăpăţânat ca un măgar, şmecher de nu se poate, murdar, prost, ranchiunos, mincinos şi urât pe deasupra.” Aceste cuvinte îl înfuriară nespus pe Veniamin şi, nemaistând mult pe gânduri, scoase briceagul de care nu se despărţea niciodată şi îl implantă direct în inima nefericitului Vicenţiu care, prăbuşindu-se în genunchi, îl prinse pe impasibilul Veniamin de braţ şi, din ultimele puteri care-i mai rămăseseră, îl înjură cu singura înjurătură pe care o pronunţase în întreaga sa viaţă: “Du-te dracului!”, după care mai horcăi puţin, şi-şi dădu duhul. O fi greşit şi el cu ceva, săracul, căci altfel nu i s-ar fi putut întâmpla o asemenea nenorocire.

Nichifor

Nichifor îşi privi chipul încruntat în oglinda crăpată şi murdară de căcatul muştelor narcisiste. Scoase limba vineţie ce-i depăşea cu mult barba aspră, părând un şarpe gata gata să-şi lepede pielea şi emise un râgâit înfundat, urmat imediat de o flegmă proiectată pe imaginea străinului, ce-i semăna atât de bine. Rânji, afişându-şi dinţii încălecaţi, îşi înfipse în nas degetul mijlociu, gros ca un cârnat scăpat în noroi şi, scormonind sârguincios, extrase un muc slinos şi lăbărţat, încărcat cu gâlme de sânge şi praf, pe care-l întinse fără grabă pe suprafaţa oglinzii, desenând cu o plasticitate la care nu te-ai fi aşteptat o inimă străpunsă de o săgeată. În timp ce-şi admira opera aplecându-şi capul pe-o parte şi mijindu-şi ochii, se descheie la pantaloni şi, scoţându-şi pula groasă şi neagră, dădu drumul unui jet maroniu de pişat drect în chiuveta înfundată, care se umplu de spumă cu clăbuci unsuroşi, curcubeici. Deschise apoi robinetul care horcăi ca un porc ce refuză să moară, stropind numai rugină sângerie şi cutremurându-se se potoli într-o muţenie dubioasă. Pizda mătii de apă, înjură Nichifor printre dinţi şi, afundându-şi ambele mâini în urina murdară, le scoase sub forma unui căuş uriaş, lipsit de fisuri pe care şi-l proiectă pe faţă, bolborosind zgomotos. După ce-şi spălă faţa buhăită, mai scuipă de câteva ori, acoperindu-şi pe rând câte o nară îşi suflă mucii şi în sfârşit, întinzându-şi maieul slinos ce-i descoperi burdihanul plin de cicatrice şi tatuaje bizare, se şterse pe faţă intonând un fragment din Rigoletto. Ieşind din baie, Nichifor îşi încălţă bocancii scâlciaţi, băgă în cel din dreapta cuţitul de vânătoare, care constituia averea lui cea mai de preţ şi, îndesându-şi pe cap şapca decolorată, părăsi garsoniera.

Zămâslit

Zămâslit din pulbere de smarald şi din faguri de miere, din rămăşiţe de meteoriţi şi din visele astronauţilor rătăciţi de milioane de ani undeva în apropierea Andromedei, din umbra norilor purtată lin peste pădurile Edenului, din seminţe de floare de nu-mă-uita, din scuipatul înghetat al himerelor, din amintirile profeţilor, din emanaţiile lavei primordiale, din undele ucigătoare ale exploziilor postnucleare şi bineînţeles din focul dragostei eterne, a carui căldură ne mângâie chinuitoarele peregrinări în hăţişurile nefiinţei.

Cele nouă graţii

Catrinela Afsenie se scărpina sârguincios în cur. Georgeta Opinoffschi se scobea neobosită în nas. Amalia Lifostre se băşea, chicotind ruşinată. Sidonia Darconte râgâia înfundat, ameţind interlocutorii. Diva Mortinelli se amuza teribil, scoţându-şi ceara din urechi şi modelându-şi din ea mărgele. Miruna Alevadze îşi freca frenetic gâtul, obţinând biluţe negre de murdărie pe care, aruncându-le în aer, le prindea în gură cu o dibăcie demnă de invidiat. Alberta Todorovici îşi ridica mereu fusta şi, prinzându-şi labiile între degete, şi le răsucea până obţinea din ele ceva ce semăna izbitor cu faţa lui Bruce Lee. Bella Pevaldo îşi trăgea zgomotos mucii din plămâni, scuipându-i în flegme lipicioase pe feţele tuturor celor ce încercau să-i zâmbească cuceritor. şi numai Darma Ijo recita cu vocea-i cristalină poeme de dragoste, acompaniată la harpă de Abel Adamovici care se încumeta uneori să-şi strecoare mâna păroasă sub fusta creponată a Darmei, scoţând de acolo un ghem diform de vata îmbibată de sânge.

Act

Mare şi tare şi lungă şi groasă era pula lui umflată, neagră, păroasă, vânoasă, plină de cicatrice, tatuaje, inele, cercei şi jeg. Finuţă, drăguţă, plinuţă, delicată, epilată, parfumată, fragedă şi foarte crăcănată, era pizdulicea ei mică, rozalie, cu clitorisul proeminent, ce pulsa umflându-se şi înroşindu-se, în timp ce labiile îşi savurau lichidele clipocitoare, în a căror sevă aluneca pistonul nestăvilit. Pocnete, plescăituri, plesnituri, pârţâieli, însoţite de stropi, clăbuci, scurgeri şi explozii abundente de sevă, acompaniau simfonic uniunea celor doi. Mugete înfundate, scrâşnete de dinţi, râgâieli răguşite, mârâituri şi înjurături strigate cu ciudă şi scuipate peste chipul crispat de ţipete sfâsietoare, icnituri, oftări, gângureli delirante, chemări disperate, întretaieri ale respiraţiei, şoapte sâsâite şi urlete ameţitoare.

Tâmplarul

Hoja Dominte era tâmplar. El era de fapt fierar, dar în timpul liber mai făcea şi tâmplărie. Din această cauză se considera tâmplar. Fieraria o făcea oarecum din obligaţie, deşi îi plăcea şi aceasta, dar adevărata sa vocaţie o considera tâmplăria. Cu toate acestea se ocupa de tâmplărie extrem de rar, cam o dată pe an. În rest era ocupat până peste cap cu comenzile de la fierărie. Dar o dată pe an, lăsa totul baltă şi se apuca de tâmplărie. Nu-i reuşea niciodată nimic şi nici scule de tâmplărie nu prea avea, dar tâmplarul, cu scule sau fără, tot tâmplar rămâne. şi dacă se întâmpla să-l întrebe cineva pe Dominte ce meserie are, el zâmbea dispreţuitor şi nu spunea nimic, deoarece considera că se vede pe faţa lui că e tâmplar şi dacă cineva nu sesizează treaba asta, apoi e treaba lui, căci el tot tâmplar rămane.

Eugenia

Eugenia îşi dorea să moară spânzurată, sau împuşcată, sau înjunghiată, sau arsă de vie, sau măcar lovită de tren. Cel mai mult, Eugeniei îi era frică sa moară bolnavă, undeva într-un pat de spital, sau acasă, cu rudele plângând în jurul ei. Dar mai mult şi mai mult, Eugeniei îi era frică să nu moară niciodată.

Într-o zi, Eugenia merse la gradina zoologică să privească animalele şi, oprindu-se în faţa cuştii leului, îi veni ideea că cel mai frumos ar fi să moară mâncată de regele animalelor. I se păru cea mai genială idee care-i venise vreodată şi, nemaistând mult pe gânduri, Eugenia ocoli cuşca şi găsindu-i intrarea, se furişă înăuntru. La început, leul nu păru surprins de prezenţa fetei, continuând să toarcă leneş, cu botul pe labe. Dar imediat ce Eugenia făcu spre el primul pas, animalul sări cu un răget terifiant şi în urmatoarea clipă labele sale puternice o trântiră la pământ, sfâşiindu-i rochia. }ipătul de groază al Eugeniei fu curmat de colţii fioroşi, ce-i sfâşiară cât ai clipi beregata, smulgând o bucată bună din gât, din ale cărui artere ţâşni un jet abundent de sânge. Legănându-şi coama murdară şi mârâind înfundat, leul începu să tragă cu dinţii fâşiile de carne, ţinând între labe corpul zguduit de convulsii mute.

După ce supraveghetorii reuşiseră să îndepărteze animalul injectându-i somnifere, se adunară îngroziţi în jurul trupului desfigurat. Unul dintre ei se aplecă şi, înlăturând părul năclăit de sânge, descoperi faţa Eugeniei. Ochii albaştri priveau bulbucat undeva în nefiinţă, iar buzele vineţii se lungeau într-un zâmbet larg de mulţumire.

Comoara

În praful fierbinte al drumului pustiu ce ducea spre pădure au fost găsite două monede din aur masiv. Copilul care le găsise, un baieţel de vreo zece ani, pornit în pădure după ciuperci, le ridică mirat şi stergându-le de cămaşa cadrilată, îşi continuă drumul, examinându-le curios. A doua zi, la marginea pădurii, fu găsită cămaşa cadrilată, încărcată de pete de sânge. Monedele nu au mai fost găsite, şi nici corpul copilului, în schimb la vreo şase metri de cămaşă a fost găsită o brăţară bătută cu smaralde. Le găsise o fetiţă de vreo şase ani pornită în pădure în căutarea frăţiorului ei, care dispăruse cu o zi în urmă. Fetiţa lustrui brăţara de rochiţa cu buline, apoi o puse în cămaşa cadrilată şi făcându-i un nod, o luă la fugă înapoi spre sat. A treia zi, în praful fierbinte al drumului ce ducea din pădure spre sat fu găsită o rochiţă cu buline, încărcată toată de sânge, lângă care a mai fost găsită o ladă plină ochi cu pietre preţioase, monezi de aur şi bijuterii. Găsitorul era un bătrân de vreo optzeci de ani, care la vederea comorii făcu stop cardiac şi muri, prăbuşinduse în praful drumului unde fu găsit a patra zi, acoperit de un grup de ciori ce-i ciuguleau de zor cadavrul. Comoara nu mai fu gasită. Nici rochiţa cu buline, drept care nimeni nu bănui nimic.

Ce-a fost a fost

Fostul director al fostului centru internaţional de cercetare a fostelor posibilităţi de revigorare a fostelor forţe căzute în dizgraţia fostelor instituţii responsabile cu fostele aspecte, ce nu au nici o influenţă asupra fostului minister al fostelor fapte, care au dus la situaţia actuală, a cărei tragism îl înfruntă cu succes bătrânul Anatolie Foss, care înaintea ocupării postului de director, a fost un biet fost luptător în revoluţia ce a zguduit fostul sistem administrativ care, conform foştilor conducători, punea prea mare preţ pe fostele principii şi reguli, ce păreau că nu suportă nici un fel de modificări şi care în preajma revoluţiei şi-au pierdut fostul curaj, care a reprezentat întotdeauna mândria principală a foştilor săi membri, care şi-au primit cu lacrimi în ochi condamnarea la moarte, pronunţata de foşti supusi, care în scurt timp aveau să devină foşti călăi ai foştilor duşmani reabilitaţi ulterior şi consideraţi foşti martiri, căzuţi pentru foste cauze drepte, care au dus la fosta reformă a fostelor structuri, ce au pus bazele celor viitoare, din al căror adevăr fostul director Anatolie Foss nu mai credea o iotă, rămânând în continuare adeptul fostelor metode, eficiente după părerea lui, care au fost încercate în nenumaratele perioade de criză a fostului sistem.

Voinicul

Unde mergi voinicule?

Nu merg, ci alerg şi nu sunt voinic.

Bine, atunci unde alergi, nevoinicule?

Nu sunt nici nevoinic.

Atunci ce eşti?

Atotputernic.

şi unde alergi, atotputernicule?

Acum nu mai alerg. Stau de vorba cu tine.

Bine, încăpăţânatule, unde aveai de gând să alergi?

Dar de ce te interesează?

Păi nu mă prea interesează. Întrebam şi eu aşa, că te-am văzut mergând pe-aici.

Nu mergeam, alergam.

Bine. Aleargă în continuare. Nu mă mai interesează.

Păi şi atunci de ce m-ai oprit?

Nu te-am oprit. Te-ai oprit singur.

Adio, bătrâne.

Mergi sănătos, voinicule.

Mihail si Ion

- Te fut în gură, Ioane, pizda mătii de pulă bleagă, de labagiu împuţit şi de căcăcios murdar ce eşti tu, cel ce sugi pula la urs şi te caci pe tine, spurcatule, idiotule, animalule, infectule, cel ce nu meriîi decât să fii băgat în pizda mătii de curvă proastă şi muistă, care te-a făcut pe tine libidinosule, băga-mi-aş pula în măta cea urată şi rea, care te-a scos din pizda ei murdară şi de toţi futută, nemernicule, stricatule, mânca-mi-ai căcatul, dobitocule ce eşti. - Spuse Mihail, privindu-l cu dispreţ pe Ion.

- Iartă-mă, Mihaile, dacă ţi-am greşit cu ceva vreodată, căci să ştii că te iubesc şi nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să-ţi fac vreun rău, sau să spun vreo vorbă urâtă despre tine, cel care ai fost lumina ochilor mei şi exemplul tuturor exemplelor ce mi-au călăuzut viaţa, care doar pentru binele tău am trăit-o şi doar pe tine te-am iubit din toată inima şi nimic în afară de tine nu mi-am dorit să văd, căci tu ai fost şi vei fi cel mai bun şi mai vrednic bărbat. - Spuse Ion, privindu-l cu dragoste pe Mihail.

Neobişnuita transformare a lui Calistru Rottenberg

Calistru Rottenberg întoarse capul, văzu o lumină orbitoare şi scoase un icnet scurt, după care îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni era întuneric. Îşi dădu curând seama că se află la el acasă şi se linişti. Aprinse lumina şi intră în baie. Se postă în faţa veceului şi, căscând, începu să se descheie la şliţ. Băgă mâna în pantaloni şi simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Dădu cu repeziciune pantalonii jos şi scoase un ţipăt de groază. Nu mai avea penis. În locul penisului, din flocii roşcaţi apărea un clitoris proeminent, ce încorona o pizdă de toată frumuseţea. “Sunt femeie”, şopti Calistru şi în urmatorul moment un jet puternic de urină ţâşni, stropindu-i pulpele albe.

Din oglindă îl privea o tânără roşcată cu faţa ovală, ochii mari, albaştri, nas subţire şi buze cărnoase. “Măcar nu sunt urâtă,” gândi Calistru zâmbind şi se simţi pe dată cucerit de propriul zâmbet, ce descoperea două rânduri de dinţi perfect albi. Nici urmă de carii dinţi lipsă şi măsele încălecate. Nici urmă din faţa cu pielea aspră, acoperită de barba înţepătoare, pe care o rădea doar de sărbători. Nici urmă din nasul borcănat, cu nările umflate şi pline de păr. Nici urmă din sprâncenele stufoase, unite sub fruntea încreţită de griji. Calistru îşi atinse obrazul fin, îşi mângâie gâtul şi, cu degetele tremurânde, se descheie la cămaşă. În locul pieptului scofâlcit, acoperit de păr şi de coşuri, avea acum doi sâni superbi, destul de mari, cu sfârcurile rozalii pe care le ciupi uşor simtind cum se întăresc. Cât ai clipi din ochi, Calistru se dezbrăcă în pielea goală şi alergă la oglinda din hol, unde se roti timp îndelungat, admirându-şi fundul bombat, abdomenul întins, cu un buric în formă de lacrimă, picioarele suple, cu glezne subţiri, îşi admiră spatele, mâinile, părul lung, ondulat. Ce mai, era o femeie trăsnet, aşa cum doar în visele sale cele mai bune putea să viseze. “Sunt femeie”, mai spuse Calistru o dată şi ducându-şi mâna între picioare, încercă să întroducă un deget în vagin, dar degetul se opri în ceva tare, ce nu-l lăsa să pătrundă mai adânc. Era virgină.

Calistru nu-şi dădea seama cum a fost posibilă miraculoasa transformare, dar se simţea mulţumit de ea. Ca bărbat nu avusese niciodată succes la femei, Era urât, morocănos şi complexat de roşcăţenia sa. Fusese mereu convins ca o femeie frumoasă, dacă are măcar puţină minte, are toate şansele la o viaţă foarte bună, şi acum, el, Calistru Rottenberg, era o femeie frumoasă. În faţa sa se deschideau perspective inimaginabile de a-şi reconstrui viaţa. Singurul lucru de care avea nevoie acum era un bărbat. Gândul acesta îl îngrozi. Cum s-ar fi putut lăsa atins, mângâiat, penetrat la urma urmei de un bărbat, fie el chiar şi unul frumos. Dar acum era femeie şi deci ar trebui să se obişnuiasca cu acest lucru. şi Calistru se obişnui.

Filaret

Aprig bărbat era Filaret. Trăia singur pe un vârf de munte şi se descurca de minune. În oraş cobora doar o dată la patru ani, la alegerile prezidenţiale şi, tăind de pe listă toţi candidaţii, scuipa şi urca din nou pe munte. Dar iată ca trecură anii şi Filaret îmbătrâni, nemaidescurcându-se atât de bine. şi într-o bună zi Filaret muri. Vulturii i-au găsit cadavrul şi l-au ciugulit până a rămas doar scheletul. Era un schelet foarte frumos.

Nu vă supăraţi

Nu vă supăraţi, aş putea, dacă bineînţeles nu vă deranjează, căci n-aş vrea, Doamne fereşte, să vă deranjez, sau să vă supăr cu ceva, căci ştiu şi eu prea bine cum e să fii deranjat şi cât de neplăcut este şi cum îţi vine uneori, chiar dacă eşti o persoană calmă şi nonviolentă, să-l iei şi să-l dai cu capul de pământ, sau de vreun alt obiect tare, în aşa fel încât să-i piară pentru totdeauna cheful de a te mai deranja vreodată. Căci ce ştie el, nemernicul, decât să se linguşească cu vorbe disturbatoare de gânduri adevărate, ce nu se cer a fi deranjate în nici un fel şi sub nici un pretext, chiar dacă ar cădea lumea cu fundul în sus, ceea ce cu siguranţă nu e cazul în cazul unui cicălitor cu pretenţii de domnişor amabil, care are tupeul nemăsurat de a-şi etala cele câteva maniere inutile, doar pentru a pune o întrebare oarecare, chiar dacă îşi închipuie că nu e chiar oarecare şi că ar merita un pic de atenţie, dar fiţi sigur că nu merită nici un pic de atenţie, ci mai degrabă merită un pumn în mutra aia de dobitoc ce se vrea o fată inteligentă, care prin amabilitatea-i exagerată nu face decât să te enerveze şi mai tare, atât de tare încât ai putea să-ţi pierzi cumpătul şi să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut niciodată în stare, ca de pildă să-l înjuri cu o înjurătură nepermis de porcoasă, sau să-l scuipi, sau să-l loveşti cu piciorul în burtă, în piept, în gât, în faţă în cap, iar în cap şi iar în cap, până vei vedea cum îi ţâşneşte sângele pe urechi şi cum te roagă printre horcăieli să te opreşti, căci, zice el, nu a avut intenţii rele, dar ce ştie acel nemernic ce înseamnă o intenţie rea sau bună, atâta timp cât are tupeul să se afişeze cu zâmbetul lui spurcat, rugându-te cu neruşinare să-i acorzi o clipă de atenţie, fără măcar să ştie cât anume valorează o clipă din atenţia ta, şi atunci cum dracu’ să nu-i zdrobeşti faţa cu un pietroi, sau cu ce-ţi vine la îndemână, dar să fie ceva greu şi de preferinţă colţuros, în aşa fel încât să nu-i dai şanse de scăpare dobitocului, căci am mai văzut noi din ăştia de teapa lui, dar încetul cu încetul îi vom stârpi fără de milă, întru salvarea omenirii de lichele, ce parazitează cu neruşinare în peajma noastră aducând prejudicii nebănuite bunelor moravuri şi societăţii şi omenirii în general, căci stau şi mă întreb, cum naiba îi mai ţine pământul şi cum naiba a mai rezistat omenirea până în momentul de faţă, cum a putut suporta lichele de teapa celor ce ne disturbă bunul curs al gândurilor, fie ele uneori şi neimportante, dar totuşi ale noastre şi deci ale omenirii şi deci oricum purtatoare a unei încărcături deloc neglijabile pentru lumina ce are a călăuzi următorii paşi ai umanităţii. Deci, ca să nu mă înţelegeţi greşit şi să nu vă răpesc prea mult din preţiosul dumneavoastră timp, riscând în acest fel să mă asemuiesc pe undeva cu vreo unul din ăia, fapt care m-ar duce cu siguranţă în pragul unei depresii total nedorite, care ar putea avea urmări regretabile şi deloc paşnice, aşadar, dacă nu vă supăraţi… dar nu, sunt sigur că n-o să vi se pară demnă de luat în seamă rugamintea mea atât de simplă şi deci mai bine renunţ, pentru a nu vă răpi nici o clipă din preţiosul dumneavoastră timp şi mai mult decât orice, pentru a nu mă asemui cumva cu vreo unul dintre aceia, care ştiţi dumneavoastră, cât sunt de enervanţi şi cum îţi vine să-i faci harcea parcea… mii de scuze şi iertaţi-mă şi nu fiţi prea supărat pe vorbăria mea, care poate părea foarte uşor una fără rost, dar vă asigur că nu este aşa şi ştiu eu ce spun, dacă spun ce spun, chiar dacă nu mă pot concentra în a spune totul în două cuvinte, dar cum poţi spune ceva în numai două cuvinte, când sunt atâtea cuvinte şi atât de frumoase şi pline de sensuri ascunse, ce pot dezvălui la o privire mai atentă adevăruri fără de care n-am putea supravieţui pur şi simplu, şi iertaţi-mi îndrăzneala, poate totuşi… dar nu, mai bine plec… şi totuşi ar fi… dar nu…doar dacă… nu nu nu, nici nu mă rugaţi…la revedere… dar… nu… ah… poate…oh… plec… acum chiar plec…nu… plec… sau… nu, plec… acum chiar plec… definitiv… oh…şi totuşi… nu nu nu… adio.

Posesorul

Avea capul de plumb, gâtul de oţel, umerii de fontă, pieptul de cupru, burta de zinc, spatele de aluminiu, picioarele de bronz şi mâinile de aur. Avea ochi de cristal, dinţi de diamant, păr de mercur, unghii de ebonită şi limbă de şarpe.

Fecioara

Reţinută şi tristă era privirea ei plină de luciri albastre, a cărei nevinovăţie îţi întorcea pe dos toate visele menite să murdărească măcar o sutime din curăţenia cu care era înzestrată. Vorbea doar în şoapta şi doar despre cele bune, măreţe, delicate şi sfinte. Versifica liric orice banalitate care din gura ei parea o înţelepciune de netăgăduit. Părea transparentă, făcută parcă numai din lacrimi uscate. }i se rupea inima, atunci când îi vedeai tremurul abia perceptibil al buzelor şi cel mai nimerit lucru era să cazi în genunchi şi să-ţi ceri iertare pentru umbra pe care o laşi pe pământ. Când trecea pe stradă, bărbaţii îşi plecau ruşinaţi capetele, femeile roşeau muşcându-şi buzele, bătrânii se simţeau şi mai bătrâni, copiii se rupeau din mâinile părinţilor, dorindu-şi să fugă în lume, cerşetorii plângeau, florăresele îi întindeau flori, tarabagiii îşi răsturanau tarabele, maşinile frânau, claxonând care mai de care, iar poliţiştii nu înţelegeau nimic. Doruri ascunse roiau neostoite în jurul ei, formându-i aura alungătoare de demoni. Visele-i erau încărcate de simboluri, a căror descifrare era posibilă doar prin ispăşire. Deşerturi de gheaţă împrăştia în jurul ei, topindu-le iar şi iar cu blândeţea-i lipsită de scrupule. Cu indiferenţă sfărâma norii, plictisită ridica răsărituri şi cobora apusuri. Stropindu-şi fierea cu miere, îşi aştepta emoţionată balaurul care se va îndura s-o violeze, ascunsă în turnul cel mai de sus, ferită de privirile neruşinate ale prinţilor şi regilor vremii, a căror lâncezeală o plictisea atât de mult.

Poveste

Acum am să vă spun o poveste. Cică era odată demult, demult, atât de demult, încât au uitat cu toţii de cele întâmplate, şi nu mi-aş fi amintit nici eu dacă nu găseam într-o bună zi, în podul din vechea casă din pădure, acea ladă ce părea total neinteresantă, dar care conţinea în ea povestea pe care urmează să v-o spun chiar acum, numai să mă lăsaţi puţin să-mi aduc aminte, căci nu este o poveste oarecare, ci una dintre acelea care se uită foarte repede şi dacă nu stai s-o notezi, ea dispare ca şi cum nici nu ar fi fost. Dar recunoaşteţi şi voi că ar fi păcat să dispară o poveste frumoasă, chiar dacă ar fi să fie banală şi fără nici un fel de învăţăminte speciale, fără morală şi fără noimă. Dar povestea mea nu e dintre acelea. Povestea mea este o poveste cu totul şi cu totul specială. Deci fiţi atenţi, dragii moşului, nu că aş fi moş, ba din contra, dar stiţi voi, aşa se spune, şi eu vreau să spun povestea ca la carte, adică după toate regulile povestitului unei poveşti adevărate, care e musai să aibă o întroducere, căci fără întroducere povestea n-ar avea nici o noimă şi nimeni n-ar înţelege nimic din ea şi acest fapt ar fi foarte regretabil şi ar cufunda povestitorul într-o depresie ucigătoare, care l-ar coborâ de la rangul de povestitor, la cel de încurcă lume şi în acest fel oamenii n-ar mai afla niciodată frumoasa poveste cu care avea de gând să vă delecteze pe voi, care aşteptaţi cu gura căscată poveşti nemaiauzite şi nemaiîntâlnite, care să vă deschida orizonturi noi, frumoase şi bineînţeles interesante. Căci ce poveste este aceea dacă nu este interesantă. Dacă nu e interesantă, te scoli pur şi simplu şi pleci, eventual înjurând povestitorul netalentat, iar dacă e interesantă e altceva, stai şi asculţi cu sufletul la gură, aşa cum faci tu acuma, căci dacă n-ai fi curios să afli ce se va întâmpla mai departe n-ai mai sta, dar aşa stai, pentru că nimic nu e mai palpitant decat curiozitatea, şi în povestea pe care urmează să v-o spun se întâmpă lucruri extrem de curioase, care te vor ţine cu sufletul la gură, şi fie că-ţi va fi foame sau sete, sau te vor tăia nevoi de neamânat, tu vei sta. Vei răbda cum niciodată în viaţă n-ai avut răbdarea să rabzi, vei răbda până la leşin, şi nu vei vrea nici ţn ruptul capului să scapi nici un cuvinţel din frumoasa poveste pe care am să ţi-o spun. Deci taci, rabdă şi ascultă şi nu care cumva să mă întrerupi cu întrebări neroade despre cine-i aia sau cum îl chemă pe ăla, sau de ce aşa şi nu invers. Totul, dar absolut totul are un sens în povestea mea şi dacă vrei să înţelegi ceva din ea, taci şi nu pune întrebări. Dacă nu, ridică-te şi pleacă, căci un ascultător nerăbdător poate fi uneori mai rău decât un război atomic, aşa că aş dori în jurul meu numai răbdare şi indulgenţă, căci toate vor veni la vremea lor şi nimeni din cei ce vor asculta povestea până la capăt nu va pleca nemulţumit. Iar cei ce nu au avut rabdare şi au plecat, plecaţi să fie, căci habar nu au ce-au pierdut, şi fiţi voi siguri că stau şi acuma cu unghia băgată adânc în gât, storcându-şi sângele şi plângând cu lacrimi amare în care se reflectă numai şi numai păreri de rău. Dar acum e prea târziu şi pot să plângă cât n-ar plânge, nu vor afla povestea în vecii vecilor, amin. Cu voi însă e altceva. Voi sunteţi iubiţii mei ascultători şi ştiu că aveţi răbdare şi de aia vă iubesc şi de aia numai vouă vă voi spune minunata poveste. Deci, atenţie!

Era odată demult demult o fată frumoasă frumoasă. Acea fată trăia singură singurică într-o pădure întunecoasă întunecoasă, într-o casă mică mică, înconjurată de brazi înalţi înalţi şi de un câmp de mine ucigătoare ucigătoare. Avea părul lung lung. Avea ochii albaştri albaştri şi trişti trişti. Avea buzele roşii roşii şi dinţii albi albi. Avea năsucul subţire subţire şi obrazul fin fin. Se îmbrăca mereu în rochii mulate mulate, care îi puneau în valoare formele. Cu alte cuvinte acea fată era bună bună, dar nimeni în afară de veveriţele, păsărelele, şoriceii, gâzele şi toate celelalte vietăţi din pădure nu-i putea remarca bunătatea şi acest lucru o deprima foarte foarte tare. Nopţi de-a rândul plângea cu lacrimi amare amare, văitându-se de mama focului de nenorocirea în care se afla şi nimeni n-o putea înţelege şi mângâia. Odată, mai de mult, acea fată, al cărei nume îl trec cu vederea, iubise un bărbat al cărui nume de asemenea îl trec cu vederea. Bărbatul o iubea la fel de mult cum îl iubea şi ea, poate chiar un pic mai mult, şi totul era bine şi frumos şi plin de flori şi poezie, dar iată că într-o zi fata îi spuse sărutându-i lobul urechii: vreau sa fiu soţia ta, iubitule. El a ciupit-o de san şi i-a spus: şi eu vreau, iubito, doar că există o mică problemă. Ce problemă, iubitule, spuse fata sărutându-l uşor pe gât. O problemă mare mare, spuse bărbatul, ciupind fata de mijloc. Pai parcă spuneai că e mică, spuse fata sărutându-i pieptul păros. Am spus că e mică doar aşa ca să nu te sperii prea tare, dar este de fapt o problemă mare mare, spuse bărbatul ciupind-o de fund. Bine, fie şi mare, dar spune-mi odată, spuse fata sărutându-l pe biceps. Nu e o problemă mare, e una mare mare şi nu cred că ai să-i suporţi gravitatea, spuse bărbatul ciupind-o de nas. Stai liniştit că o să suport, hai spune-mi, spuse fata sărutându-i degetul mijlociu. Ba n-o să suporţi, spuse bărbatul ciupind-o de geană. Ba o să suport, spuse fata sărutându-i clavicula. Ba nu, spuse bărbatul ciupind-o de bărbie. Ba da, spuse fata sărutându-i buricul. Ba nu, spuse bărbatul ciupind-o de un sfârc. Ba da, ba da, ba da, ba da, ba da, ba da! striga fata şi îl muşcă de pulă. Bine, spuse bărbatul, dar nu uita că te-am prevenit. Hai odată, spuse fata, bătând din picior. Bărbatul îşi drese vocea şi spuse: Când aveam doi ani, a venit la mine o ţigancă şi mi-a spus că fata care va vrea să-mi devină soţie, va trebui să stea singură în pădure şapte ani de zile fără să vadă sau să vorbească cu cineva, şi dacă va rezista acestei încercări, va fi cu adevărat vrednică de mine, iar dacă nu, nu. Dar mi se pare o tâmpenie, spuse fata cu lacrimi în ochi. Nu, iubito, nu e o tâmpenie, dacă vrei cu adevărat să fii soţia mea va trebui să treci prin această grea încercare. Am aranjat deja totul, am construit casa, am sădit în jurul ei brazi înalţi, am minat terenul din jur. Odată pe lună va veni un elicopter care-ţi va arunca provizii şi dacă vei rezista şapte ani bine, dacă nu, înseamnă că n-a fost să fie. Dar, iubitule, este îngrozitor, spuse fata cu ochii plini de lacrimi şi accepta, s-ar putea spune, aproape fără să cârtească.

şi iată că trecură şase ani şi unsprezece luni, în care fata aşteptă, aşa cum numai o fată e în stare să aştepte. Mai rămânea o lună şi chinul ei va lua sfârşit. Alesul inimii ei va veni şi-o va lua din această pădure, ducând-o direct la altar. Toate zilele şi noptile pe care le petrecuse în deplină singurătate, cu ochii veşnic înlăcrimaţi şi cu un dor nemărginit în suflet îşi vor primi răsplata binemeritată. În dimineaţa celei din urmă zile, fata se trezi cu inima frântă de emoţie. Se îmbrăcă cu ce avea mai mulat, se pieptană, se rujă şi se postă pe prispa casei tremurând toată. Părea că minutele trec mai greu decât anii şi fiecare foşnet care venea din pădure o facea să sară în sus. Dar iubitul tot nu mai apărea. Soarele mai avea doua degete pană să dispară de tot după coroanele brazilor când tunetul unei explozii făcu să se cutremure toată pădurea. În acel moment fata sări ca arsă şi o luă la fugă în direcţia de unde se auzise explozia. Ajunse foarte curând la groapa hidoasă pe ale carei margini erau împrăştiate cu rămăşiţele lichefiate ale trupului iubitului său. Căzând în genunchi, fata ridică din ţărână o bucată de intestin şi ducându-l la gură îl sărută, spălându-l în lacrimi. Blestemat fie, şopti fata printre suspine şi ridicând capul, privi şirul de mine ale căror măgălii, precum ciupercile, se înşiruiau de-o parte şi de alta a gropii fatale. Blestemat fie! Strigă fata din răsputeri şi luându-şi avânt, alergă spre prima mină şi în urmatoarea clipă se afla deja in braţele iubitului, al cărui suflet mai plutea încă în aerul rece de seară. Mi-a fost atât de dor de tine, şopti el ciupind-o de limbă. Credeam că n-o să te mai văd niciodată, şopti ea, sărutându-i fruntea. Cele doua suflete se luară de mână şi, zâmbind fericite, se îndreptară spre altar.

Deci iată, dragilor, cea mai stupidă poveste pe care aţi auzit-o. Fără sens, fără noimă şi fără morală. Dar ştiţi şi voi prea bine că nu povestea în sine contează, ci faptul că am putut să vă ţin aproape în tot acest răstimp. Să vă ţin aproape şi să vă trezesc măcar un dram de emoţie. şi dacă aţi avut măcar un pic de dispreţ, ură, plictiseală, bucurie, tristeţe sau nelămurire, înseamnă că nu m-am străduit de pomană, căci voi sunteţi iubiţii mei cititori şi dacă am scris-o pentru cineva, apoi voi sunteţi aceia. Sunt mandru de voi. Va iubesc pe toţi. Pa. Vă pup.

Comentariu

Ce nenorociţi sunt cei din dreapta. Toată ziua bună ziuă, stau şi se uită, de parcă n-au mai văzut. De parcă altă treabă n-ar avea. În loc să facă ceva util, ei sta-a-a-a-a-au şi se uită. Ce vă uitaţi, dom’le, îmi vine să le spun, dar mă abţin, oricum n-ar avea nici un rost. şi-apoi mă enervează cumplit şi cei din stânga. Proşti ca ăia n-am mai văzut. Stau şi nu spun nimic. Dom’le, dacă tot n-ai treabă, spune dom’le ceva, chiar dacă spui tâmpenii, spune ceva. Dar nu, ei stau şi tac, de parcă rezolvă ceva cu asta. Nu mai vorbesc de cei din faţă. Alţi dobitoci. Stau şi râd. Nu se uită, nu vorbesc. Râd. I-aş snopi în bătaie, nu alta. Cum e să stai aşa şi să râzi ca un prost. Măcar de-ar fi o glumă ceva, aş înţelege, dar aşa, să stai pur şi simplu şi să râzi… Imposibil. Dar cel mai mult şi mai mult mă enervează cei din spate, care plâng. Dar mă enervează nu glumă, de-mi vine să pun aruncătorul de flăcări pe ei. Ceva mai inutil ca plânsul n-am văzut. Ei, spuneţi şi voi, de ce să plângi? La ce ajută plânsul? La nimic. La absolut nimic. Te smiorcăi, ţi se înroşeşte nasul, sughiţi şi mai mult nimic. Foarte enervant.

Călăreţul

Săgeata indicatoare era îndreptată spre sud. Totul va fi bine, scria pe metalul scorojit de rugină. Călăreţul o privi indiferent şi, dând bice calului, porni în galop în direcţia indicată, lăsând în urma lui un nor mare de praf. Nimeni nu-l mai văzu de atunci. De fapt nici până atunci nu-l văzu nimeni, deşi mulţi se lăudau că au avut această onoare. Călăreţul era o legendă, sau aşa îşi dorea să fie, din care cauză nu se arăta niciodată şi nimeni nu ştia nimic despre el, în afara faptului că nu poate fi văzut. Nu săvârşise nici o faptă eroică, nu salvase nici o prinţesă, nu omorâse nici un dragon, şi cu toate astea poporul îl iubea, şi mai mult decât atât, îl considera ca un fel de salvator. Aşa e poporul, credul şi prost, dar ce contează. Contează să existe cineva care să dea măcar impresia de erou. Să dispară mereu pe calul său alb, sau negru, sau bălţat şi odată cu norul de praf, să lase în urma sa o fărâmă de speranţă, că măcar o dată, cândva, o zi, o oră, un minut, o milionime de secundă, totul va fi bine.

Serpina

Serpina avea trei frţi şi trei surori - sora cea mare, cea mijlocie şi cea mică; fratele cel mare, cel mijlociu şi cel mic. Serpina era mezina mezinelor. şi fraţii şi surorile o iubeau foarte mult pentru că se chema Serpina. Era un nume ciudat, dar lor le plăcea. Mama Serpinei avea trei amanţi - bucătarul, grădinarul şi câinele Taur. Tatăl Serpinei avea trei amante - sora cea mare, cea mijlocie şi cea mică. Serpina privea toate aceste lucruri cu destulă relaxare, fiind obişnuită cu ele din copilărie, şi când împlini doisprezece ani, deveni şi ea amanta fratelui mai mare, a celui mijlociu şi a celui mai mic. În serile de toamnă când afară se lăsa frigul şi casa gemea de dorinţe, pieptănându-şi părul în faţa oglinzii, Serpina zâmbea şi gândea: Iată ce înseamnă o familie armonioasă.

Start!

Pa locuri! Fiţi gata! Start!

Hai, ce mai stai? Grabeşte-te, aleargă cât poţi de tare. Asta e şansa ta. Foloseşte-o din plin. Arată de ce eşti în stare. Acu-i acu’. Nu-ţi cruţa forţele. Nu cruţa concurenţa. Îmbrânceşte-i dacă ai ocazia, pune-le piedici, scuipă-i, demoralizează-i. Stai fară grijă. Ei ar face la fel. Respiră adânc şi fii cu ochii în patru. Sunt peste tot curbe fatale. Doar nu ţi-ar plăcea să fii eliminat. şi dacă vei reuşi, vei putea să pui mâna pe premiul cel mare. Imaginează-ţi numai senzaţia atingerii lui. Imaginează-ţi aplauzele şi întrebările reporterilor. Imaginează-ţi invidia din ochii celor care n-au reuşit. Doar tu vei fi campionul. Doar tu vei fi aruncat în aer de mâinile fanilor. Doar chipul tău va fi pe coperţile celor mai importante publicaţii. Vei da autografe, vei zâmbi în faţa bliţurilor, vei alimenta fanteziile femeilor, vei fi cel mai bun. Deci, aleargă. Nu te opri. Căci dacă nu vei reuşi, ruşinea se va prabuşi peste tine. Altcineva va simţi atingerea rece a premiului cel mare. Altcineva va auzi aplauzele şi intrebările reporterilor. Altcineva va simţi invidia ta. Altcineva va fi campionul. Alcineva va fi aruncat în aer de mâinile fanilor. Chipul altuia va fi pe coperţile celor mai importante publicaţii. Altcineva va da autografe, va zâmbi în faţa bliţurilor, va alimenta fanteziile femeilor. Altcineva va fi cel mai bun. Iar tu vei fi un nimic şi nimeni nu te va băga în seamă. şi chiar dacă se va uita cineva la tine, asta numai pentru a arăta cu degetul şi a spune: uite, el este cel care nu a reuşit. şi ştii prea bine că nu ţi-ar plăcea. ştii că te va cuprinde disperarea şi totul îţi va părea lipsit de sens. Dar atunci va fi prea târziu. Deci, aleargă, aleargă, aleargă.

Ajutor!

Ajutooor! Săriiiiţi! Mă omoară! Faceţi ceva, chemaţi poliţia, chemaţi salvarea, faceţi ceva, va rog! Chiar nu aveţi milă? Sunteţi chiar atât de cruzi? Cum puteţi să priviţi şi să nu faceţi nimic? Nu vedeţi cum mă loveşte cu piciorul în faţă? Nu vedeţi că mi-au sărit dinţii din gură? Mă doare, să ştiţi! Stau şi scuip sânge şi vouă nici că vă pasă. Aaah! M-a apucat de păr şi acum mă va izbi cu faţa de ciment! Ooo, nu! Vă văd ca prin ceaţă chipurile rânjind a satisfacţie. Sunteţi bucuroşi că nu sunteţi voi în locul meu. Bucuraţi-vă, nemernicilor. Dumnezeule, cât de tare mă doare! Mă mutilează şi voi zâmbiţi, vi se pare comic. Dar nu e comic, vă spun! O, nu! Nu cuţitul. Vă rooog! Luaţi acest monstru de pe mine! Sau vreţi sânge, vreţi oase trosnind, vreţi maţe scoase, vreţi urlete disperate? Ascultaţi deci, priviţi! Ciuliţi-vă bine urechile, holbaţi-vă ochii şi daţi-vă mai aproape. Uitaţi-vă cum îmi crestează corpul cu cuţitul. Nu vrea să mă omoare din prima, vrea să mă chinuie spre satisfacţia voastră. Lama e fierbinte, să ştiţi. Îmi intră în carne şi mă sfredeleşte de-mi vine să leşin, dar eu nu leşin, vreau să vă văd moacele scârbite la vederea maţelor ce se scurg din mine, vreau să văd cât sunteţi de nemiloşi, răi şi perfizi. Sunteţi mai răi decat cel ce mă chinuie. O să vă fie ruşine de voi, stiţi asta, dar nu puteţi rezista tentaţiei. Este prea mare setea de sânge. Doar să nu vă pătaţi mâinile, doar să nu fiţi voi aceia care bagă cuţitul. Voi sunteţi buni. Voi n-aveţi nici o vină. Voi n-aţi ştiut. Voi nu v-aţi dat seama. Deci nu vă fie teamă, priviţi cu încredere. Spectacolul merită.

Prinţesa

Futu-i, futu-i, zise prinţesa potrivindu-şi coroniţa de aur pe frunte. Ce pizda măsii se întâmplă în împărăţia asta de căcat? Labagiu’ ăla de taică-miu, în loc să-şi vadă de războaiele lui idioate, i-a căcat mintea că trebuie musai să mă mărit, de parcă eu nu mă pot fute şi-aşa. şi dăi şi trimite srisori şi invitaţii de-a-n pulea la toţi prinţii şi conţii poponari, care vin şi mi se miorlăie mirosindu-mi pizda, că cică mă vor crăiasa inimii lor şi tot căcatu’ ăla trist. Mă vor pe dracu’. Vor numai aur, aur, aur. Stau şi-şi flutură mustăcioarele prin faţa mea, de parcă eu aş avea nevoie de mustăcioara lor. Eu vreau pulă, domnilor, nu mustăcioare. Dar parcă ei ar avea pulă? Nişte impotenţi poponari. M-am săturat de poveştile cu prinţul ăla frumos, deştept şi cu pula mare. Vă spun eu, cea mai mare e a grăjdarului Gavriil şi mi-a mai spus cineva că şi mai mare o are balaurul din vârful muntelui. Măcar daca-ar veni şi m-ar răpi, ar fi ceva, dar aşa, el stă şi citeste, după care îşi arde cărţile ca să nu ştie nimeni c-a citit romane pornografice. Labagiul dracului. şi eu stau şi mă plictisesc de moarte. Nu mă mai distrează nici turnirurile alea împuţite, sunt toate trucate, nici executiile la care condamnaţii ăia amărâţi mor mult prea repede, nici balurile alea slinoase, cu muzică demodată. Gavriil e singura mea mângâiere. şi mai e şi soldatul din turnul de vest, am uitat cum îi zice. Mai e apoi şi bucătarul Samson, cei doi măscărici - Kolka şi Lionka, mai e consilierul Filona, mai sunt Loran si Fido - gardienii lui taică-miu, gradinarul Potap, cizmarul Vicenzo, călugărul Afanasie, jidul Samuel, verii mei - Gore, Damian, Horaţiu, Farino, Roland, Toto, Neri, Ponediu, Josse şi Wiliam. Mai e apoi şi tâmplarul Valmino, măcelarul Ulenzo, potcovarul Isidor, călăul Salerno, câinele Falco, spiţarul Jeronimo, locotenentul Julian şi slujnica Monica. Dar i-aş da pe toţi laolaltă, pentru un futai zdravăn cu balaurul. Ce dacă e verde? Ce dacă are solzi? Ce dacă scoate flăcări pe gură? Are o pulă cât toate zilele şi asta contează. şi ei vor să-mi bage pe gât nuştiu ce prinţi. Băgaţi-v-ii mai bine în cur, iar pe mine lăsaţi-mă în pace, sau mai bine nu, mai bine lăsaţi-mă să plec din castel. Am să-mi caut singură fătul ăla frumos, şi cănd am să-l găsesc, am să-l trimit direct în pizda mâne-sa, iar apoi am să mă duc la balaur. Sper c-o să mă placă. Sper să nu-i par prea grasă. Futu-i, futu-i, ar trebui să mai slăbesc puţin.

Profesorul

Bună întrebare, elev, cum ai spus că te cheamă? Vladimir? Foarte bine, dar să ştii că nu-ţi pot răspunde acum, nici mâine, poate niciodată. Dar e bine, e foarte bine că pui asemenea întrebări. Asta înseamnă că nu eşti chiar prost gramadă, aşa cum am crezut la început. Înseamnă că un gram de inteligenţă tot mai ai în capul ăla, ce pare totuşi atât de sec. Dar un gram nu mai mult. Dac-ai avea mai mult s-ar vedea. N-ai mai pune asemenea întrebări, care să lase fără răspuns profesori în etate, oameni cu scaun la cap, cu facultăţi de filosofie terminate cu brio, cu kilograme, tone de inteligenţă pe care sunt nevoiţi, obligaţi, impuşi să le pună în balanţă cu acele grame infime ce vi le purtaţi cu atâta nonşalanţă, impeliţaţilor!

Potas

Potas scuipă şi intră înăuntru. Înăuntru era întuneric. Afară era tot întuneric, dar înăuntru era şi mai întuneric. Potas privi în jur şi nu reuşi să vadă nimic, căci era foarte foarte întuneric şi nu se vedea chiar nimic. Potas insistă în a privi în acel întuneric bun de tăiat cu cuţitul, sperând ca până la urmă să vadă totuşi ceva. Dar cât nu se strădui, nu reuşi să vadă nimic. Atunci Potas scuipă şi ieşi din nou afară, unde se mai linişti puţin deoarece, după cum am mai spus, afară era mai puţin întuneric decât înăuntru. Afara era beznă, nu spun nu, dar totuşi nu chiar aşa ca înăuntru. Mai puteai totuşi distinge câte ceva, pe când înăuntru era insuportabil. Potas stătu puţin pe gânduri, apoi mai scuipă o dată şi intră din nou înăuntru, unde găsi acelaşi întuneric, neschimbat, neluminat nici cu o iotă. Ciudăţenia dracului, şopti Potas şi ieşi din nou afară.

Limpiţa şi ananelele

Limpiţa este o burtiţă transformată în limpiţă de un vrăjitor rău şi nemilos. Aşa spune legenda. Dar asta este o legendă şi cu legendele nu poţi fi sigur niciodată. Aşa că o să va spun eu mai bine adevărul. Limpiţa nu e nici burtiţă şi nici altă născocire copilărească. Limpiţa este defapt o mare şi groasă arbentiţă din familia sacerzinelor, cu posibilităţi aproape nelimitate de a se transforma după voia inimii în gortiţă, fortibancă, gorolintă, afosilamă şi multe alte specimene de torpisani şi gortuli. Limpiţa este întotdeauna femelă, locuieşte singură şi se hrăneşte în special cu hilţi, varoţi, jidii, avolini şi porcole. Dar cel mai mult şi mai mult limpiţei îi plac ananelele. Este înnebunită după ananele. Ar fi în stare să facă tot felul de lucruri la care nu te aştepţi, numai pentru a face rost de o ananea. Unii sunt de părerea că ananelele conţin o mulţime de cartine din care limpiţa îşi extrage vivacitatea şi posibilitatea de a se transforma. Dar eu vă spun că ananelele nu conţin nici un fel de cartine şi limpiţa nu le mănâncă decât pentru ca sunt foarte foarte gustoase, iar cartinele limpiţa şi le extrage din pastilele de vitamina C pe care le cumpără de la farmacia din centru.

Femeia in negru şi bărbatul în alb

O femeie în negru merge pe stradă. Are faţa crispată de o durere ascunsă. Are ochii roşii de lacrimi şterse de curând. Pare că nu observă pe nimeni. Este foarte frumoasă. E îmbrăcată totalmente în negru: pălăria, bluza, fusta, ciorapii, pantofii. Ea este femeia în negru.

Un bărbat în alb stă sprijinit de zid la un colt de stradă. Pare distrat. Zâmbeşte trecătorilor care nu-l bagă în seamă. Este tânăr, frumos, probabil bogat. Are pielea bronzată şi e îmbrăcat totalmente în alb: pălăria, cămaşa, sacoul, pantalonii, pantofii, cureaua. El este bărbatul în alb.

În momentul în care apare femeia în negru, bărbatul în alb zâmbeşte larg, afişându-şi dantura perfect albă, se desprinde de zid şi-i bareaza drumul femeii în negru.

-Văd prea bine că vă grăbiţi domnişoară, sau doamnă, spune bărbatul în alb, privind-o cu ochii albaştri albaştri.

-Doamnă, spune femeia în negru oprindu-se.

-N-aş vrea să vă reţin prea mult, dar această risipă de negru mă face să cred că vi s-a întâmplat ceva oribil, căci altfel de ce n-ai zambi în o aşa frumoasă zi de vară.

-Ai trecut la per-tu?

-Dacă-mi permiţi…

-Acum o săptămână, soţul meu şi-a pierdut viaţa într-un oribil accident de maşină. Era de nerecunoscut când l-au băgat în sicriu. Acum şase zile băieţelul meu de numai trei ani a suferit o congestie cerebrală, în urma căreia a murit. Acum cinci zile mama mea a fost violată şi ucisă de un hoţ. Acum patru zile tatăl meu s-a spânzurat. Acum trei zile am aflat că nu am primit nici un fel de moştenire. Acum două zile am fost dată afară de la slujbă. Ieri am rămas fără casă. şi iată, azi bântui aiurea pe străzi îmbrăcată în negru.

-Este foarte trist, dar dacă ai încerca să priveşti dintr-un alt punct de vedere, îţi vei da seama că lucrurile nu sunt chiar aşa negre cum par. Pe soţul tău nu-l iubeai şi nu l-ai iubit niciodată. Copilul nu ţi l-ai dorit. Pe tatăl tău l-ai urât căci te-a violat când aveai opt ani. Pe mama ta ai urat-o şi mai mult pentru indiferenţa ei. Moştenirea e o porcărie, căci ştii prea bine că banii n-aduc fericirea. Slujba pe care-o aveai vroiai demult s-o părăseşti. Casa în care locuiai era gata gata să cadă. Iar negrul te prinde foarte bine. Femeia în negru zâmbeşte.

Bărbatul în alb o ia de mână şi pornesc împreună pe stradă îndreptându-se spre port de unde vor lua vaporul şi vor pleca în Bahamas. Se vor căsători, vor face şapte copii şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, când se vor plimba tăcuţi pe malul oceanului, oprindu-se din când în când şi sărutându-se. şi dacă vreun marinar din larg va privi prin binoclu spre ţărm, va vedea doar două puncte. Unul alb şi unul negru.

Trenul

O locomotiva şi două vagoane e mult prea puţin pentru tendinţele megalomane ale micului Henri. El îşi doreşte eşaloane kilometrice cu încărcături de nestemate şi focoase nucleare. Îşi doreşte adevarate reţele hoteliere pe roţi, dotate cu restaurante luxoase şi însoţitori de vagon care nu refuză bacşişuri. Rău băieţel, Henri! Alţi copii nu dispun nici măcar de un băţ care, ţinut cu dibăcie între picioare, ar servi cu fidelitate drept mustang îmblânzit de cel mai căutat bandit cu doua pistoale la centură, care sare în viteza calului (şi a trenului) din şa direct în vagoanele de clasa 1, transformând în panică intimitatea burghezilor, care se lăfăie în luxul monstruosului tren numai bun de prădat.

Blonda, bruneta, şatena, roşcata şi vopsita albastru

O blondă, o brunetă, o şatenă, o roşcată şi o vopsită albastru, toate de o frumuseţe angelică, zburdă prin padurea verde. Vocile lor cristaline se rostogolesc cu un ecou şăgalnic printre ramurile copacilor, făcând fauna şi flora pădurii mai vivace şi mai insistentă în anunţarea continuă a bucuriei de a trăi. Iarba şi florile călcate de picioarele gingaşe capătă culori de o intensitate nepământeană. Mătasea părului lor e mângâiată de pudra aruncată de fluturi. În ochii ca de chihlimbar se reflectă strălucitoare picăturile rămase de la ploaia de dimineaţă. Rochiţele vaporoase fac aerul să trepideze de parfumuri îmbătătoare. Cele cinci nici nu bănuiesc ce surprize le rezervă pădurea atât de prietenoasă, atât de liniştitoare, atât de feerică, atât de verde.

Un fluierat ce poate fi uşor confundat cu un tril de pasăre necunoscută, anunţă startul turnurii bruşte de situaţie. Uuuhuuu! urlă piraţii alunecând vertiginos pe liane. Surprinse la culme sunt fetele înmărmurite, nefiind în stare să mai scoată o vorbă. Flora şi fauna urmăresc impasibile atacul surpriză. Blonda, bruneta, şatena, roşcata şi vopsita albastru sunt înşfăcate de braţele vânjoase, bronzate, tatuate cu o mulţime de motive de o decenţă îndoielnică. Rochiţele sunt sfâşiate, părul e smuls cu cruzime, obrajii înbujoraţi devin vineţi sub loviturile palmelor grele. Urechile delicate sun nevoite să asculte înjurături ce au părut totdeauna imposibil de suportat. Piraţii sunt brute fără prea multe menajamente. Penisurile noduroase se aţintesc fără jenă spre guriţele crispate de spaimă, spre fundurile crăcănate cu neruşinare, implantându-se pofticios în găurile umezite de excitarea inexplicabilă, de murdăria neaşteptată a simturilor. Blonda, bruneta, şatena, roşcata şi vopsita albastru gem consternate, ţipă strivite sub loviturile nemernicilor. Violul se sfârşeşte abia la apus. Piraţii dispar la fel de repede cum au apărut. Poiana e invadată de simfonia greierilor. Printre ramurile copacilor apare misterioasă luna, revărsându-şi lumina peste corpurile goale stropite de spermă, murdarite de sânge. Blonda, bruneta, şatena, roşcata şi vopsita albastru vor fi curând mame.

Pizda mă-sii

Gheorghe se trezi cu amintirea vagă a unui vis, ce nu prevestea nimic bun. Băgă imediat o tigară în gură şi o aprinse la capătul cu filtru. “Pizda mă-sii…” mormăi, scoţând din pachet o altă ţigară, care după ce arse normal un minut, se stinse datorită unui ciot. “ Pizda mă-sii” înjură Gheoghe din nou şi se sculă din pat. Intră la baie şi începu să se pişe. Jetul se bifurcă, apoi se trifurcă şi oricât s-a străduit să-şi belească prepuţul, a reuşit până la urmă să stropească şi colacul şi capacul, să dea şi pe jos şi pe el. “ Pizda mă-sii” spuse Gheorghe şi luă de pe raft periuţa. Pasta de dinţi era goală, dar şi din cea mai goală pastă de dinţi mai poţi scoate o picătură. După multe sforţări, Gheorghe reuşi acest lucru şi zâmbind mulţumit, deschise robinetul, care hurui jalnic, se cutremură şi aruncă cu putere un amestec de apa cu rugină. “Pizda mă-sii” se sperie Gheorghe, scăpând pe faianţă ultima picătură de pastă de dinţi, care se dovedi a fi chiar ultima. Se privi încruntat în oglindă şi luă de pe raft lama de ras. Tăietura pe care şi-o făcu pe obraz sângeră abundent. “Pizda mă-sii, ar trebui să mă calmez, să fiu mai atent” se gândi Gheorghe, dar în următorul moment se tăie din nou. “Pizda mă-sii!” se enerva Gheorghe şi aruncă lama în coş. Îşi spălă faţa însângerată, îşi acoperi rănile cu bucăţi mici de hârtie igienică, ieşi din baie şi se indreptă spre bucătărie. Aprinse un chibrit şi, punându-l în dreptul ochiului aragazului, răsuci butonul. Dar gazul, deşi şuiera ameninţător, nu părea că are de gând să se aprindă. şi abia când fierbinţeala chibritului îi ajunse la degete şi vroia deja să renunţe, izbucni flacăra, însoţită de mirosul părului ars. “Pizda mă-sii” oftă Gheorghe, examinându-şi mâna friptă şi punând apa la fiert. Începu să taie pâinea şi a treia felie o desprinse cu o jumătate din amprenta degetului mare. “Pizda mă-sii”, se văită Gheorghe, sugându-şi degetul însângerat Îl bandajă şi se aseză la masă. Turnă ceaiul în cană şi descoperi că nu mai are zahăr. “Pizda mă-sii, bine măcar că mai e puţin unt şi salam” se gândi Gheorghe şi se apucă să-şi prepare un sanviş. Deschise larg gură şi o dată cu deliciosul sanviş muşcă cu poftă şi vârful limbii. “Pivda mă-fii!!!” scânci Gheorghe şi în speranţa să-şi aline durerea sorbi grăbit din ceai, a cărui fierbinţeală îl făcu să sară de pe scaun, răsturnându-şi lichidul pe genunchi şi opărindu-se. “Pizda mă-sii! Pizda ma-sii! Pizda ma-sii!” tremură Gheorghe, înciudat şi îndurerat. Epuizat, intră în dormitor şi scoase din nou un ţipăt sfâşietor de “pizda mă-sii!”. Întoarse talpa şi, crispându-se, extrase din călcâi o pioneză. Începu să se îmbrace, cu succes de această dată. Se privi în oglindă şi băgă smechereşte o mână în buzunar. }ipă din nou: “pizda mă-sii!”. Scoase mâna din buzunar şi îşi privi cu groază degetul mijlociu, sub unghia căruia intrase o aşchie pe cât de mică pe atât de dureroasă. După ce o elimină, băgă picioarele în bocanci şi trăgând de şireturi le rupse. “Pizda mă-sii” spuse Gheorghe încet şi ieşi din casă. Când vru să încuie uşa, cheia înţepeni în broască şi abia după ce spuse “pizda mă-sii” de 27 de ori, printr-o sforţare supraomenească, reuşi să scoată cheia. Liftul se blocă între etajele 4 şi 3. Timp de o oră, Gheorghe spuse “pizda mă-sii” de 379 de ori, apăsând disperat butoanele şi lovind cu pumnii şi picioarele pereţii cabinei. Dar nici liftul nu s-a urnit şi nici un locatar nu i-a auzit strigătele. “Pizda mă-sii” spuse Gheorghe pentru a 380-a oară, aşezându-se obosit în fund şi abia atunci liftul se mişcă în jos. Răsuflând uşurat, Gheorghe ieşi în stradă. Afară plouase. Soarele ce-şi reintră în drepturi îl mai linişti puţin. Coborâ treptele blocului şi, ca din senin, o maşină, trecu în viteză pe langă el, stropindu-l din cap până-n picioare. “Pizda mă-tii!” strigă Gheorghe după maşina care viră dupa colţ. Strada era plină de lume grabită. “Unde pizda mă-sii se grabesc cu toţii?” se intrebă Gheorghe, scoţând o ţigară şi descoperi imediat că îşi uitase bricheta. Nu-i plăcea să ceara foc de la oameni necunoscuţi. Ezită de mai multe ori până văzu un bărbat în vârstă cu ţigara în gură. “Imi daţi un foc, vă rog?” îl opri Gheorghe şi acesta îi intinse imediat o brichetă. “Pizda mă-sii” mormăi Gheorghe descoperind că îşi aprinse iarăşi ţigara de la filtru. Bărbatul zâmbi. Gheorghe mai scoase o ţigară şi după ce o aprinse înapoie bricheta, fără să mai mulţumească. Văzu culoarea verde a semaforului ce clipea şi se grăbi să traverseze, când o bubuitură îi sună în tot capul. Auzi un râs de femeie, auzi sfârâitul ţigării, care tocmai s-a stins în băltoaca de lângă trotuar, auzi maşinile, care demarară ca la o cursă cu premii substanţiale, şi deschizând ochii văzu stâlpul tremurând vesel de întâlnirea cu căpăţâna lui. Pipăindu-şi cucuiul gemu: “pizda mă-sii”. Ridică privirea spre cer şi şopti: “De ce, Doamne?” şi, în acel moment, o musculiţă infimă îi ateriză în ochi, înceţoşându-i usturător privirea.